Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Laurenţiu Paraschiv şi Teodor Zaharia, studenţi la secţia de Comunicare Audio Vizuală, în cadrul UNATC.
Afişul Cineclubului este realizat de Anna Grozavu.
Ca şi Neorealismul Italian sau Noul Val Francez înaintea lui, Noul Val Ceh identifică filme mici în amploare, cu oameni obişnuiţi în prim plan, dar care văzuţi dintr-un unghi comic şi chiar absurd pe alocuri, devin centre de interes. Acesta e şi cazul lui Miloš Hrma (Václav Neckár), pe care-l întâlnim pregătit să-şi asume postul de lucrător la căile ferate. E o alegere deloc ieşită din comun, alimentată mai mult de figura paternă: tatăl său, fost mecanic de locomotivă, îşi omoară timpul stând pe canapea încă de la 48 de ani, când, deşi sănătos tun, s-a pensionat, spre gelozia concetăţenilor. Influenţat şi de mama sa în acest sens, Miloš nu întrevede vreo alternativă: e gata să-şi aroge o serie de atribuţii la care să renunţe înainte de vreme, după care să-şi trăiască restul vieţii nefăcând nimic pe banii statului. Aspectul umoristic în ceea ce priveşte realizarea pe plan profesional e punctat şi de celelalte figuri masculine din familie: străbunicul care a participat în război pe post de tambur, dar care-a ajuns invalid ca urmare a lovirii cu pietre de către nişte studenţi, bunicul ucis în încercarea de a hipnotiza tancurile armatelor germane şi a le întoarce din drumul lor spre cucerirea Pragăi. Sacrificiul absurd din final devine, astfel, ca şi cele de dinainte, menit unui fals bine universal, iar credinţa celui jertfitor în importanţa lui îl validează într-un mod comic.
Dar împlinirea din plan personal e chiar şi mai exagerată. Inocenţa pe care Miloš o afişează iniţial e menită pierzaniei, iar apogeul acestei încercări de maturizare contra cronometru e atins atunci când, nefiind în stare să se culce cu conductoarea Máša (Jitka Zelenohorská), încearcă să se sinucidă. Inabilitatea sa de a performa sexual îl trimite pe calea cunoaşterii de sine şi chiar a martirajului, astfel că, în lipsa dezvoltării pe plan personal, cea din plan profesional ar fi cunoscut un cu totul alt parcurs. Drumul personajului principal arată cum arată, însă, şi datorită aflării lui în strânsă legătură cu situaţia politică a ţării la momentul respectiv. Eliberarea sexuală ajunge să coincidă cu cea politică: încercările lui Miloš de a trece peste obstacolele care-i împiedică funcţia erectilă sunt aceleaşi cu acelea ale statului de ieşire de sub ocupaţie nazistă. Senzualitatea cehă e prezentată în antiteză cu represiunea nazistă, cea din urmă triumfând cu un orgasm realizat fizic şi vulgar sub forma unei explozii, în timp ce prima e asuprită. Tonul acuzator e însă mai temperat faţă de cel folosit de Bohumil Hrabal în romanul său, comentariile împotriva germanilor cunoscând o mai mare aciditate, dar destinul lui Miloš nu mai are aceeaşi însemnătate ca acolo: în film, acesta devine doar un pion pe tabla de şah a marilor puteri, iar moartea lui nu reprezintă decât un pas necesar în atingerea unui scop. Finalul distructiv e prefigurat în secvenţa bombardării studioului fotografic praghez, însă e iminent şi necesar: deşi nu schimbă nimic, e singura modalitate prin care eroul poate ieşi din scenă fără ruşinea de a nu fi încercat tot ce-i stătea în putere, la fel ca în Krótki film o milosci / A Short Film About Love (1988, r. Krzysztof Kieslowski) sau Utomlennye solntsem / Soare înşelător (1994, r. Nikita Mikhalkov).
Însă destinul lui nu cunoaşte aceeaşi neînsemnătate pe tot parcursul filmului. Sacrificiul e precedat de un proces de maturizare complex juxtapus cu alte portrete construite în detaliu. Scenariul petrece foarte mult timp cu personajele sale, numeroase, de altfel, şi datorită faptului că trenurile bine păzite din titlu nu există iniţial. În gara respectivă, traficul e aproape inexistent, trenurile preferând să ignore staţia, încetinind doar pentru ca mecanicul de locomotivă în cauză să-l salute pe Miloš. De-abia mai târziu aflăm că trenurile cu pricina reprezintă trenuri germane încărcate cu muniţie a căror şansă să fie oprite din a ajunge la destinaţie se află în mâinile personalului din gară. Până la momentul aflat într-un viitor incert, fiecare dintre personaje are timp să-şi manifeste interesele, niciunul dintre ele relevante pentru adevărata dramă - al doilea război mondial - care se apropie într-un ritm alarmant de ele. Observate prin prisma figurii centrale, care în ideea devenirii unui adult de succes absoarbe fiecare gest şi întâmplare, acestea nu au niciun sens real al tragediei, motiv pentru care, deşi şocant, finalul nu e grav, ci reprezintă doar o fructificare a suspansului născut din ignoranţă acumulat pe parcurs.