Nu-ţi fie frică de întuneric, el e mai speriat decât crezi - De ce îî e frică întunericului?

Celor mai mulţi oameni le este frică de întuneric, însă probabil nimeni nu s-a gândit că şi întunericului îi este frică de oameni, că aceştia chiar îl înfioară. Speriat şi singur, întunericul încearcă mereu să caute pe cineva care să-l accepte, însă de fiecare dată este alungat. Cu toate acestea, uneori se mai întâmplă ca unul sau altul să îşi înfrângă teama şi să îi întindă o mână întunericului pentru a-i oferi puţină alinare. Spectacolul De ce îi e frică întunericului? vorbeşte copiilor despre acest subiect, oferindu-i o nuanţă romantizată şi haioasă.

Adaptat după texte ale scriitoarei Adina Rosetti, spectacolul montat de Diana Dragoş nu doar că dă glas uneia dintre marile frici de care suferă atât copiii, cât şi adulţii, dar şi schiţează într-un fel hazliu o cale ca această temere să fie risipită, ridicând următoarea problemă: dacă într-adevăr întunericului îi este mult mai frică de oameni decât viceversa?

Mai mult de-atât, spectacolul încurajează o neîncetată căutare a celor mai preţioase lucruri pentru fiecare, ca şi depăşirea acelor bariere care sunt produse exclusiv în mintea oamenilor. Este o călătorie pe care copiii o vor parcurge cu zâmbetul pe buze şi-n care vor descoperi că, de cele mai multe ori, oamenii nu sunt răi, chiar dacă în interiorul lor există zone de întuneric care le adumbresc sufletul, cum ar fi invidia sau neputinţa.

Spectacolul se învârte în jurul a două eleve ale unei şcoli de vrăjitorie, interpretate cu mult entuziasm şi voioşie de Raluca Mara şi Alina Mişoc. Ele se înţeapă constant, existând o rivalitate provocată de gelozia şi dorinţa uneia de-a fi invizibilă, precum şi singurătatea şi aspiraţia celeilalte de a zbura pentru a-şi căuta părinţii. Antagonismul dintre cele două este unul închipuit, deoarece nu există niciun fel de sentiment negativ din partea celor două, doar o incapacitate de-a aprinde o făclie în tot întunericul care le înconjoară. Cele două sunt sub atenta supraveghere a profesoarei Belladonna, rol interpretat în travesti de Adonis Tanţa, o prezenţă mai sobră care se integrează, însă, în decorul şi atmosfera jucăuşe ale spectacolului şi oferă echilibru compoziţiei.

Adonis Tanţa este totodată şi cel care întruchipează întunericul, oferind o alegorie asupra modului în care oamenii percep teama din viaţa lor ca pe ceva nemaipomenit şi de netrecut, când ea este de fapt mult mai firavă şi neajutorată decât s-ar putea gândi cineva. Mai mult decât un simplu spectacol pentru copii, De ce îi e frică întunericului? este şi o lecţie pentru spectatorii mai maturi, cărora le vorbeşte despre schimbarea viziunii pe care ar putea-o avea asupra fricii şi a modului în care să o abordeze.

Diferenţa dintre cele două direcţii pe care spectacolul le reuneşte nu este atât de semnificativă precum ar putea părea. Celor mici le este frică de întuneric din cauza nenumăratelor imagini create prin imaginaţie şi pe care le asociază cu acest fenomen. Celor mari le este frică de un alt fel de întuneric, unul metaforic şi ceva mai pragmatic, dar care este de asemenea zămislit în interiorul minţii lor. Dar uneori frica de întuneric poate fi transformată într-o poveste. Istorisirea poate mai apoi să se joace şi să dea un chip, un glas şi un alt ton spaimei pe care fiecare copil o resimte. Iar această modalitate jucăuşă de-a privi teama poate fi mai eficientă în a o depăşi, tocmai pentru că ilustrează faptul că ea poate fi amuzantă, că poate provoca râsete, că nu este pe atât de teribilă pe cât cred cei care şi-o imaginează.

De ce îi e frică întunericului? demonstrează că totul poate fi un joc şi că se poate provoca bună dispoziţie şi multe zâmbete largi până la urechi din orice, chiar atunci când se vorbeşte despre întuneric, despre frică, despre neputinţă ori despre lipsa unei raze de lumină dintre două persoane care să le ţină sufletele aproape. O poveste plină de culoare pe un fond închis pentru unii, o alegorie despre viaţă pentru alţii, De ce îi e frică întunericului? este un spectacol potrivit atât pentru copiii care vor să audă poveşti, precum şi pentru părinţii lor care pot să mai simtă pentru aproape o oră un suflu copilăros plăcut, să privească viaţa prin ochii propriilor vlăstari şi să înţeleagă, aşa cum văd aceştia de altfel, că totul este un joc şi că nimic nu este prea teribil pentru a nu fi depăşit cu puţină imaginaţie şi încredere.

După texte de Adina Rosetti
Dramatizarea: Brînduşa Ban
Regizor: Diana Dragoş
Distribuţie: Raluca Mara, Alina Mişoc, Adonis Tanţa
Scenografia: Anda Pop / Video: Andra Salaoru