AAA + - Magazinul de sinucideri

Teatrul de Comedie pare să dea, iată, o mică (sau mare?) lovitură, cel puţin de audienţă: spectacolul Magazinul de sinucideri, dramatizat şi pus în scenă de Marina Diana Hanganu, după textul cu acelaşi titlu, scris de francezul Jean Teulé. Ce-i drept, acest roman, la origine, a evoluat şi spre alte forme de popularizare / valorificare fiind, rând pe rând, ba serial de benzi desenate, ba film de animaţie; fireşte, toate de succes la public. Acum, iată-l poposind, bine merci şi binemeritat, pe scena a ceea ce se numeşte Sala Nouă. Şi nu oricum, ci într-o montare plină de vervă, de umor, de inteligenţă şi farmec. Totul fără ostentaţie, fără idei "adânci" sau semiotică teatrală gravă, "seulement pour les connaisseurs" (că snobi sună urât)... Nu! Echipa omogenă care a pus pe picioare (dacă nu chiar pe roate) această reprezentaţie s-a bucurat din plin de plăcerea jocului cu situaţiile, cu ideile (nu măreţe, nu foarte grave, dar năstruşnice şi sprinţare), de potenţialul comic-inteligent pe care-l generează umorul macabru, atunci când este de bună calitate.

Acţiunea piesei ar putea fi taxată, la prima vedere, drept una schematic-moralizatoare. Familia Tuvache (părinţii împreună cu cei doi copii) au o mică afacere de familie -prăvălia de unde doritorii / amatorii / disperaţii îşi pot procura accesoriile / instrumentele necesare sinuciderii: funii, otrăvuri, arme tăioase sau de foc... mă rog, fiecare alege în ce fel doreşte să-şi pună capăt zilelor. Căci, vorba-ceea: ce-şi face omul cu mâna lui...

"E un magazin mic, / Unde nicio rază de soare / Vreodată n-a zâmbit. / Tradiţia şi luxul îmbinate / Artizanat de-naltă calitate. / În dulap avem funii în dungi / Mai scurte sau mai lungi, / În rafturi stau otrăvuri / Şi multe alte mărfuri.(...) Şi câte şi mai câte, / Fantezii tăcute. / www.magazinuldesinucideri.rip / Şi fără-ntârziere ai murit. / Facem livrări locale Si internaţionale / Ne-ocupăm de toate / Chiar şi de-nmormântare!... Iar dacă viaţa nu mai are rost, / Hai pe la noi: Niciun client nu s-a întors.". Aşa glăsuieşte imnul comercial folosit pe post de uvertură a reprezentaţiei.

Stilul de comportament şi servire a clienţilor ("la noi nu se mai întoarce nimeni"! - deviză care sintetizează calitatea ireproşabilă, adică eficienţa serviciilor oferite) este nu doar adecvat specificului macabru, dar şi gândit cu cinism inventiv, pentru a-i atrage, a-i încânta şi îmboldi pe sinucigaşii care fac aici ultima oprire înainte de a-şi încheia, prematur, socotelile cu viaţa. Totul - conceput prin prisma prosperităţii pe care disperaţii o asigură, prin gestul lor ultim, familiei Tuvache: tatăl Mishima -tizul lui Yukio Mishima, sinucis prin seppuku în 1970 - jucat de Liviu Pintileasa; mama Lucrece -tiza Lucreţia Borgia interpretată de Armine Vosganian; Marilyn -(exper)tiză a Marilyn-ei Monroe - sinucisă, zice-se, cu somnifere - căreia îi dă viaţă scenică Irina Ştefan; şi mezinul Alan - interpretat în travesti de Maria Mitu. Primii trei "fruntaşi în producţie" îşi fac treaba cu zel, cu încrâncenare, chiar cu fireasca lăcomie comercială: "Suntem la dispoziţia dumneavoastră ca să vă vindem produse de calitate... Sinuciderile noastre sunt garantate! Mori sau primeşti banii înapoi! Şi-apoi, cum zic mereu, nu mori de mai multe ori. O dată şi bine!".

Idealul de viaţă al adolescentei Marilyn este, fireşte, moartea. A celorlalţi, desigur. Nu doar că-l citeşte pe Cioran (Pe culmile disperării), dar s-a gândit, matur şi responsabil (comercial) să dezvolte afacerea, proiectând un Parc al Sinucigaşilor; ce-i drept, atunci când calculatorul pe care erau stocate planurile îi oferă anunţul Fatal Error, disperarea în faţa ireparabilei pierderi o face să-şi pună, cu mânuţa ei cea neîndemânatică, totuşi, ştreangul de gât. Eşec total şi, în cele din urmă benefic. Am mai spus, autorul nu fuge de tipare, chiar de clişee... totul e să aibă priză la public.

Până aici, totul pare să asigure prosperitatea veşnică, adică eternitatea afacerii. Dar... fatalitatea face ca toate iţele cele negre să se încurce tocmai la viitorul de aur - respectiv la fratele cel mic. Purtător (scăpare, sau epuizare de stoc?) al unui prenume fără rezonanţe şi istoric suicidar, mezinul Alan - acest mic Prâslea- este cel sortit să întoarcă pe dos totul: gândire, atitudine, idealuri, comportament. Ce mai - copilul problemă, neadaptat şi, vai, imposibil de dat pe brazdă.

Jovial şi jucăuş, generos, contaminant în atitudinea lui deschisă, adolescentul este permanent cicălit de cei mari, pentru defectele lui: "Şi mai ales nu mai zâmbi! Vrei să pui clienţii pe fugă? Crezi că oamenii vin aici să se uite la tine cum zâmbeşti?". La ieşirea nefericitului care tocmai şi-a cumpărat moartea (plata cash, nu se poate în rate; şi nici card de fidelitate nu mai are rost să-i oferi), formula de despărţire nu este "Să aveţi o seară liniştită" ci una agitată!

Excedată de seninătatea vitală a puştiului, maică-sa turbează, dându-i în cap cu temele şcolare de neconceput: "Şi uite ce mi-a trimis profesoara ta. Cu desenul ăsta ce-i? Niciun pic de poluare, niciun nor radioactiv? Unde sunt stolurile de păsări migratoare care ni se găinăţează în cap cu gripă asiatică, unde-s radiaţiile şi atentatele teroriste? N-are nicio legătură cu realitatea!". Şcoala de corecţie căreia-i este sortit inadaptatul este una în care se antrenează viitorii kamikaze. Dar... eşec total: Alan revine acasă întreg, sănătos, vesel şi optimist: "M-au trimis acasă. Eu mă distram de minune, dar instructorii se enervau. Ceilalţi copii-kamikaze, cum eram şi eu, se distrau la fel de bine ca mine. Când făceam marşul de noapte, îmbrăcaţi cu robe albe şi cagule ascuţite, cu găuri pentru ochi, le spuneam bancuri, iar ei râdeau aşa de tare, că se-ndoia şi plasticul de la bombele pe care le aveam lipite cu scotch pe burtă. Le plăcea tuturor foarte tare acolo, toţi ziceau că viaţa e minunată şi ne întorceam cântând "«Happy». Responsabilul stagiului de comando-suicid era disperat". Aha.... doar că disperarea apare taman acolo unde nu este nevoie de ea, ci de pragmatism şi cuvenita rentabilitate.

Din fericire, ne încurajează autorul seriei de Magazine..., atitudinea pozitivă, sănătoasă, corectă (chiar şi politic) a tânărului se dovedeşte contaminantă şi în familia-prăvălie. Pas cu pas, femeile familiei încep să privească totul cu alţi ochi. Spre supărarea depresivă a Şefului de clan, se schimbă specificul: "Am început să folosim frânghii elastice. După ce sari de pe taburet şi te dai de 2-3 ori cu capul de tavan, îţi trece dorinţa de spânzurat. / Am schimbat şi furnizorul. Gata cu Moartea în Vacanţă SRL, acum comandăm totul de la Drag de Viaţă SA. Am făcut planul şi cifra de afaceri o să ne crească de trei ori. / Iar moralul victimelor de cinci ori!". Până şi Ernest, prietenul Marilyn-ei, culege flori de la locul de muncă (cimitirul), spre a i le oferi iubitei. Ca sub bagheta unui spiriduş Prospero-Lavoisier (căci mezinul Alan chiar este fermentul acestei noi stări de spirit), nimic nu se pierde, totul se transformă: "Fără otrăvuri, pistoale, capcane, / Mai bine flori, prăjituri şi baloane! / Tot magazinul să îl transformăm, / Trebuie vieţii o şansă să-i dăm! / Moartea mai poate s-aştepte acum, / Hai să vedem ce-are viaţa mai bun!" este mesajul clar, desigur că didactic, dar şi perfect adevărat... aşa e, ca un truism de bună calitate, dacă ne este permis.

Fără să încerce să epateze prin idei măreţe, prin subtilităţi absconse sau filozoficale adânci, piesa îşi asumă partea nobilă şi necesară a unui demers popular. În lumea "Balenei albastre", nu s-ar zice că ar pica prost...

Am numit acest articol despre spectacol AAA + pentru că, după gustul meu, l-am găsit Amuzant, Antrenant, Atrăgător. În 80 de minute, atât cât durează reprezentaţia, actorii îşi revarsă măsura talentului, a farmecului şi a profesionalismului lor - toate, admirabile. Deşi toţi mi-au plăcut în egală măsură, vreau să atrag atenţia asupra Mariei Mitu, cu o strălucire a privirii şi o bucurie de a trăi care mi-au amintit-o pe belgianca Cécile de France. Song-urile moralizatoare (da, de ce să ne temem de aşa ceva? Azi, "le message avant toute chose"), acompaniate live la pian, readuc pe scenă tradiţia celebră a Operei de trei parale, de acum aproape un secol (aşa cum o lansaseră Bertold Brecht şi Kurt Weill). Într-un cadru scenografic expresiv şi modern, muzica şi mişcarea scenică poartă, în mod fericit, amprenta modernităţii, contrabalansând cu ritm, optimism şi culoare atmosfera sumbră, profesională, în care evoluau stahanoviştii capitalismului funebru.

Umor, distracţie, morală - o reţetă greu de făcut înghiţibilă. Dar şi când reuşeşte... se consumă savuros şi pe nerăsuflate.

Autor: Jean Teulé
Regie: Marina Diana Hanganu
Scenografie: Sabina Veşteman, Bianca Veşteman / Coregrafie: Alexandra Apetrei
Distribuţie: Mishima: Liviu Pintileasa / Lucrece: Armine Vosganian / Alan: Maria Mitu / Marylin: Irina Ştefan / Ernest: Răzvan Krem Alexe
Muzica şi vocal coaching: Răzvan Apetrei / Versurile: Răzvan Apetrei şi Marina Diana Hanganu / Montaj video: Armine Vosganian şi Cristian Vlădescu.