Cel mai recent film al suedezului adoptat de Hollywood, Lasse Hallström, e plantat în Vestul Sălbatic de azi. Mai are şi trei vedete pe afiş - Robert Redford, Morgan Freeman şi Jennifer Lopez. Iată atuurile lui, măcar teoretic. Vorbim despre un film care doreşte să păstreze şi atmosfera locului, imprimată în genele dure ale personajelor, dar care vrea şi să fie unul despre iertare. Frumoasă temă, meşter cîrmaciul! Mai ales cînd toate elementele te îndeamnă de la bun început să te prinzi că ai de-a face cu un film călduţ despre sentimente frumoase, în care nimeni nu moare, lucrurile tragice fiind în afara copertelor.
Suntem, aşadar, între paranteze, în acel loc binecuvîntat în care mai multe destine se întîlnesc pentru a-şi rezolva conflictele personale sau comune şi pentru a găsi limbajul care să le permită să se înţeleagă. Iertarea e o temă frumoasă, dacă ştii s-o abordezi într-un mod sincer şi convingător. Scenariştii Mark Spragg şi Virginia Korus Spragg (care sunt, de fapt, scriitori) au avut ideea, dar n-au reuşit s-o transpună cum ar fi trebuit. Probabil că lipsa de experienţă în scrierea unui scenariu i-a făcut să definească evoluţia personajelor sărind dintr-o trăsătură într-alta, anulînd un traseu şi definind un erou prin E1, E2, E3, adică prin cum era construit la momentul T1, T2 sau T3. Să nu ne mirăm, astfel, dacă ursuzul Einar (interpretat de Robert Redford, departe de cowboy-ul din Jeremiah Johnson, foarte aproape de The Horse Whisperer) devine brusc, la un moment dat, pîinea lui Dumnezeu. Aprecierea nu se aplică însă tuturor personajelor. Mitch, cel mai bun prieten al lui Einar (interpretat de Morgan Freeman - specializat, din păcate, pe partituri de Sancho Panza înţelept), e la fel tot filmul - adică bun, deştept, blînd, haios, dur cînd trebuie -, dar toate aceste calităţi sunt atît de multe şi de frumoase şi atît de educativ scoase pe tejghea, încît sărmanul Freeman pare că stă tot timpul îmbrăcat într-o cămaşă de carton. Personajul interpretat de a treia vedetă, Jennifer Lopez, este Jean, nora lui Einar, care revine cu fetiţa ei la 10 ani după ce soţul ei şi fiul lui Einar a murit într-un accident auto. Faptul că sare dintr-un bărbat într-altul şi îl vrăjeşte pe şerif pentru că se teme de fostul iubit care a bătut-o nu e considerat de scenarişti decît o dovadă de nesiguranţă, nicidecum un defect, lucru dovedit şi de celelalte personaje, care o acceptă.
Mai e un lucru deranjant: felul schematic, trasat parcă cu creta pe tablă, în care e construită metafora ursului. Unul e ursul care l-a schilodit pe Mitch, altul e ursul metaforic, adică mîna destinului, care trebuie acceptată şi scuturată prieteneşte. Înţelegeţi, deci, mecanismul iertării. Dar prea multă vorbărie strică. Deşi bunele sentimente dau pe dinafară, filmul ajunge, din pricina şabloanelor prin care ţopăie (vedetele au venit cu şablonul de-acasă), să n-aibă nici forţă de convingere, nici emoţie. Deci înarmaţi-vă cu răbdare, ca să învăţaţi lecţia iertării.