Poftiţi, vă rog!... - Cursa de şoareci

Trăim în epoca recordurilor - de la cei mai înalţi pitici din lume (URSS), la cel mai harnic cosmonaut - din aceeaşi lume. Capitol la care, când le-a venit rândul, românii s-au umplut, şi ei, de acelaşi soi de glorie guinness-istă, prin: scrisoarea de dragoste cu cei mai mulţi semnatari; cei mai mulţi dansatori în sincron cu umbrele; cele mai multe persoane ce s-au rujat împreună, simultan, timp de un minut; cea mai mare pâine rustică de cartofi; cea mai mare lingură de lemn din lume; cel mai mare steag naţional, tot din lume. În epoca de aur a ştirilor-bombă, a nemaivăzutelor şi nemaiauzitelor (pe vremuri, astea se vedeau doar la circ), a goanei după crime şi mistere, rezolvate aiuritor, rapid, complet, într-o singură noapte (veşnic furtunoasă) petrecută în faţa televizorului...

Cu fastul cuvenit, Naţionalul anunţă premiera celei mai longevive piese de teatru din istorie: Cursa de şoareci a Agathei Christie: jucată neîntrerupt, zice-se, începând din 1952, adunând numai la Londra peste 27 mii de reprezentaţii şi 10 milioane de spectatori. O autoare super-tare, cum ar fi categorisită de juna generaţie; cea cu peste 2 miliarde de cărţi vândute în întreaga lume; deci, fireşte că the best seller... după Biblie! Ei, cum să ratezi tu, Teatru veritabil Naţional, tocmai aşa ceva?

Adevărul este că TNB îşi poate permite o asemenea iniţiativă: când te desfăşori în ditai complexul de săli mari, mijlocii şi mici (plus deplasările); când ai o trupă extrem de numeroasă, acoperind (ba chiar cu supra-măsură) necesarul de personaje; când ai libertatea să pui în scenă de la Shakespeare la Ionesco; de la Neil Simon la Vişniec, de la Cehov şi Ibsen la Rodica Popescu Bitănescu; de la Caragiale până la tineri debutanţi cum au fost Lia Bugnar, Radu Iacoban, Iulian Margu, în spectacole îndrăzneţe dar, totuşi, riscante (pardon: pline de provocări!)... în definitiv, ce pierzi dacă o faci?

În plus, o justă măsură între nou / modern / experimental şi vechi / conservator / expozitiv poate atrage acel public "burghez", comod, care nu e din cale-afară de încântat să flirteze cu mari şi subtile idei. Cel care plăteşte nu doar ca să se mândrească de a fi fost şi la teatru; acolo unde doreşte să vadă, clar, limpede, pe măsura înţelegerii sale de toată ziua, ce se mai întâmplă... cum, de ce şi pe ce bază, din cauza cui...? Totul scurt (stimabile, dacă mă iubeşti!), dar fără zgâlţâiala montajului de tip video-clip, fără lumini şi efecte sonore de discotecă, fără mistere existenţiale. Adică clar, limpede, gospodăreşte... "ca lumea", nene!

Asta vreţi? Asta vă dăm... Spectatorul nostru - clientul nostru! Şi, uite aşa, vine ea Tanti Agatha Christie, cu ai ei Trei şoricei orbi şi vai de ei - cum s-a numit, la început, respectiva istorioară de nici 20 de minute, comandată pentru difuzare radiofonică. O intrigă încropită cu îndemânarea ce i-a adus celebritate autoarei, chiar dacă nu la nivelul superior al capodoperelor sale poliţiste: Crima din Orient Expres, Zece negri mititei sau Uciderea lui Roger Ackroyd. Lipseşte fascinantul Hercule Poirot (adică Musiu Praz, mai pe româneşte...) şi, poate de aceea, micile celule cenuşii nu par prea multe şi nici deosebit de zglobii. Rămâne, însă, spaţiul închis al Pensiunii Monk'sWell în care (se crede şi e logic să fie aşa), nu intră şi nu iese nimeni... cu excepţia poliţiei (în persoană!...), când e anunţată multaşteptata crimă. Fireşte, intrusul detectiv invadează rapid spaţiul şi, într-o agitaţie ce nu prea arată chiar englezeşte, îi umple pe toţi de bănuielile sale logice şi perfide şi... Spre deliciul spectatorilor - arbitri-judecători, întotdeauna pricepuţi la păreri şi chiar la verdicte - sarabanda indiciilor, a bănuielilor, a acuzaţiilor şi dezvinovăţirilor multilateral dezvoltate şi îndemânatic conduse vine.... vine... calcă totul în picioare. Din jongleriile insidioase ale celui ce se recomandă Sergent Trotter, sunt sădite pe sub duşumea mine de neîncredere, se despoaie secrete, se fac praf reputaţii, se sădeşte o neîncredere generalizată. Curat vorba conului Leonida: "Şi din fandacsie dai în ipohondrie... Şi, pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă!". Fiecare dintre personaje (împreună, mai ales, cu spectatorii seduşi de aşa o intrigă captivantă) aşteaptă, tremurând, următoarea crimă şi devoalarea ucigaşului căutat cu sufletul la gură. Dai un ban, dar afli totul. Cin' să fie... cin' să fie, dom'ne?! Ceva trimiteri factice sporesc aşteptările. Dar, spre deosebire de marile ei romane, în care cititorul trecea pe lângă toate elementele constitutive, mirându-se apoi cum de nu i-a venit lui ideea salvatoare... Aici, autoarea îşi păstrează un as în mâneca-i de dantelă. Pe care-l aruncă, asemeni unui maestru al jocului de poker, făcând ca revelaţia să fie absolută. În loc de "cum de nu m-am gândit, soro?!" spectatorul zice doar mersi că a aflat, în final, cine este "mişelul", cum şi pe ce bază a acţionat el. E drept, lucrurile devin limpezi din două motive: o dată - pentru că aşa a vrut Agatha Christie; apoi - pentru că, din fericire, pe scenă nu apare nici un "avocat" (jurist, jurnalist sau moderator TV) pentru care ar fi fost floare la ureche să transforme criminalul într-un înger nevinovat, ba chiar într-un erou, nu? Iată la ce prinde bine un spectacol clasic, care refuză găselniţele, "cârligele şi cioacele" actualizării.

Regizorul Erwin Şimşensohn a făcut, prin asumarea unei montări tip "retro", o treabă cinstită, la locul ei - cum se zice. Şi-a stabilit o distribuţie solidă, din actori tineri, încântaţi - din câte vedem - să joace oameni obişnuiţi, nu simboluri, proiecţii, expresii... A cerut şi a obţinut din partea Lilianei Cenean o scenografie agreabilă şi funcţională, în stilul Angliei de la mijlocul secolului trecut. Spre deosebire de montarea cu Steaua fără nume de la Tg. Mureş, unde viziunea regizorului era îndrăzneaţă, scormonitoare şi interesantă, aici singura grijă pare a fi să nu iasă din contururile precise, vizibile, convenţionale pe care i le pune la dispoziţie textul. Pentru că spectacolul acesta aşezat, relaxant în "cumsecădenia" lui nu-i aduce galoane şi nici nu-l va propulsa pe la festivaluri, dar va împlini, probabil, aşteptările care au guvernat înscrierea sa în repertoriu.

Interpreţii arată a se simţi bine în pielea personajelor încredinţate, evoluând cu naturaleţe şi farmec. Se vede că nu le-a trebuit mult explicat ce anume au de făcut. Cu o Doamnă Boyle trimiţând cu gândul la Judecătoarea Judy (starul unui serial TV oarecum documentar, dar tocmai de aceea, foarte prizat), Simona Bondoc îşi etalează măiestria de-o viaţă şi tinereţea celor numai 65 ani de la debutul său scenic. Răzvan Oprea, în rolul detectivului justiţiar, izbuteşte să fie credibil şi caraghios (chestie care-i prinde bine în final!), desţepenind şi demontând fără jenă angrenajul complicităţilor mai mult sau mai puţin evidente, al micilor păcate şi vinovăţii. Cea mai importantă reuşită a actorului, într-un rol totuşi greu (prin identitate şi evoluţie) este că reuşeşte să fie simpatic şi dubios, să amuze, să irite şi să enerveze deopotrivă; şi asta, în condiţiile unei partituri nu foarte uşor de interpretat. Şi Silviu Biriş găseşte resursele tehnice de a umaniza la modul notabil personajul Paravicini, aşa cum Ileana Olteanu şi Florin Călbăjos (soţii Ralston) dezvoltă o relaţie matrimonială în care iubirea nu pare chiar perfectă, iar declaraţiile rămân suspendate, pe ici, pe colo (prin părţile esenţiale!) în mici bizarerii comportamentale pe care nici măcar una ca Agatha Christie, în lipsa lui Poirot, nu s-a mai obosit să le încheie la toţi nasturii. Tomi Cristin pare vizibil vitregit de inconsistenţa Maiorului Metclaf, dar măcar nu se dă peste cap să-l scoată în evidenţă, ca să culeagă aplauze. În schimb Cosmina Olariu crede şi dezvoltă personajul domnişoarei Casewell cu sensibilitate şi o bună stăpânire a mijloacelor interpretative. În fond, dacă există cineva cu adevărat misterios acolo, în toată societatea înzăpezită şi bănuită, tocmai această femeie tânără este. Iar interpreta nu se mulţumeşte cu cele câteva linii din care a fost compus pe hârtie personajul, aducând cu sine tot ceea ce-i lipsea pentru a fi ţinut minte. Ca, de altfel, şi Petre Ancuţa - blagoslovit cu un tip abulic, cam de umplutură în economia conflictului, bun doar să sporească numărul suspecţilor. Ei bine, actorul îi adaugă sens şi farmec, conturând un "încurcă-lume" simpatic şi credibil.

Pariul Cursei de şoareci ar putea fi, deci, unul câştigător. Cel puţin în privinţa atractivităţii lui pentru acel public, plictisit de ceea ce este obligat să vadă în cotidianul românesc, aflat în căutarea unei lejerităţi culturale şi chiar intelectuale. De urmărit ce încasări va face această poveste... nu chiar de adormit copiii, dar nici foarte departe de aşa ceva.