Bucureşti-Wien, ora 8:15. Şi viceversa

'Să nu-i dai omului cât poate duce!' este o zicală pe care Caragiale a încercat-o asupra unuia din personajele sale. Drama cea mai tulburătoare din toată opera sa e concentrată în 'Două loturi'. Lefter Popescu a fost ales pentru a urca Golgota tuturor trăirilor dintr-o viaţă de om, de la frustrările unui trai cenuşiu, spre febrilitatea acţiunii de a ieşi din cerc, până la clipa de fericire a izbânzii, urmată de spaimă şi din nou fericire pentru ca sufletul atât de încercat să deznădăjduiască în faţă cruzimii destinului. Acel verdict 'viceversa' este o sublimare râsu'-plânsu' care a stors din om şi ultima picătură de raţiune în încercarea de a înţelege ceea ce s-a întâmplat.

Cătălin Mitulescu izbuteşte ceva similar, o mică bijuterie cinematografică în care un personaj retrăieşte sisific parcă, povestea unui Lefter Popescu. Sunt aproximativ douăsprezece minute sub titlul Bucureşti-Wien, ora 8:15 şi fiecare cadru concentrează atât de mult din poveste încât la final nu pare deloc ciudat ca într-un timp atât de scurt să descoperim că am fost martorii unei drame ce lasă o amprentă în suflet.

Noul Lefter Popescu este un tânăr familist care încearcă orice pentru un trai mai bun, pentru a-şi împlini visuri ce se lasă aşteptate. Activ, îndrăzneţ, împins de o nemulţumire funciară, Miki nu vede altă soluţie de reuşită decât un an sau doi de muncă în afară. Drept care urmează ca într-o bună dimineaţă să urce cu prietenul său Creţu' în rapidul de Viena. La 8 şi un sfert, din Gara de Nord. Biletele şi paşapoartele sunt lozurile pe care ei le văd câştigătoare. Singurele. La cântatul cocoşului Miki îşi face bagajul, o sacoşă mică în care aruncă mai degrabă valori. Începând cu bruma de euro păstraţi pe un fund de sertar. Se simte determinarea din gesturile lui. Gata îmbrăcat se apleacă asupra soţiei care doarme încă. Câteva mişcări sigure şi se apleacă repede cu un sărut uşor pe gâtul ei deposedat de lănţişorul de aur. Îşi ia fetiţa adormită în braţe. Cât este sărut şi cât alt gest de a desprinde alt lănţişor. Şoaptele lui: "S-a trezit, culc-o, hai, dormiţi, am făcut eu focul. Aveţi tot ce vă trebuie?" Iese în lumina dimineţii şi pleacă la drum. Ca şi cum ar pleca la serviciu, pe strada aproape pustie, însoţit de lătratul unor câini din cartier.

Creţu priveşte mut în tavan şi abia poate răspunde vorbelor soţiei sale. "Nu-mi vine să cred că pleci". Întoarsă cu spatele la el, mâhnită şi revoltată. "Nu ţi se pare mult? Mie mi se pare mult şi-o săptămână". El abia poate îngăima cuvintele de scuză şi de asigurare: "O să mă întorc repede". Şi mai degrabă mângâierile sale încearcă s-o apropie, s-o întoarcă din nou cu faţa spre el, doar pasiunea dintre ei mai poate vorbi, într-un sărut şi într-o îmbrăţişare disperată. Încât atunci când Miki bate la uşă prietenul său îşi face apariţia dezbrăcat, surprins parcă de faptul că a sosit ceasul plecării. Este începutul tensiunii care-l învăluie pe Miki. Este poate un presentiment al ezitării prietenului său, este teama de a nu rata acest tren, este o nelinişte ascunsă. Creţu pleacă urmărit de privirea înnourată a soţiei, e acolo şi o temere a ei, este poate şi nemulţumirea pentru felul de a fi al celui care îi ia soţul de acasă. Creţu nu pleacă deloc cu inima uşoară, E în gesturile cu care îşi leagă sacoşa o nervozitate îndreptată aparent chiar spre Miki. El este cel care l-a convins să facă acest pas pe care l-a mărturisit cu jumătate de gură soţiei. E frig, e umezeală. Şi urcă în autobuz.

"- I-ai spus?
- Ce să-i spun?
- Lui nevastă-ta i-ai spus?
- Ea crede că mergem la peşte..."

Şi Miki izbucneşte prima dată înjurând, este revolta lui faţă de tot ceea ce pare a-l împiedica în drumul său spre salvare. Dar izbucnirea asta a lui îl face de fapt pe Creţu să se liniştească el. Să-şi privească prietenul detaşat, să zâmbească văzând determinarea lui încruntată. Şi cu un gest prietenesc îi smotoceşte căciuliţa de pe cap necăjindu-l o dată în plus. La o staţie urcă un grup de nuntaşi cheflii, cu o mireasă ameţită, cu un acordeonist neobosit şi în tot tămbălăul care se naşte Miki este îndemnat s-o danseze pe mireasă, ajunge în braţele mirelui, smucindu-se să scape, nervos, ajutat de Creţu care îl salvează cu o figură dură, coborând undeva pe traseu, suspicioşi că dincolo de efuziunile astea balcanice se ascundea o tentativă de furt. De fapt ei trebuie să treacă pe la un şef din lumea interlopă. Miki este cel care ţese relaţiile astea, mereu având e nevoie de resurse pentru planurile sale. "Valeriu, înţelege-mă, n-am avut de unde... Trebuia să-i las şi lui nevastă-mea ceva, nu? Uite, am luat ceva pentru drum, ţi le dau ţie..." Şi scoate bruma de bijuterii ale fetelor sale de acasă.

La tăcerea lui Valeriu plusează smulgând şi verigheta de pe degetul lui Creţu spre uluirea aceluia care parcă vede un alt Miki decât ştia el. Umiliţi, primesc paşapoartele. Miki nu vrea să le ia, plin de nervi cum este. Creţu întinde mâna pentru amândouă. Abia atunci Miki, nervos, smulge un paşaport şi din nou la drum. Spre gară. Pe peron, aşteptând să gareze trenul de Viena, îşi scot câte un pacheţel de mâncare. Miki, agitat, muşcă înverşunat şi se plimbă de colo-colo. Presiunea de a evada, de a face pasul salvator. Creţu, pe scaun, adâncit în gânduri, muşcă mai mult din rutină. Nu-i arde de mâncare. Momentele astea de aşteptare înseamnă răgaz pentru derularea a toate câte au fost şi pare tot mai golit de entuziasm. Anunţul personalului de Titu-Târgovişte-Pietroşiţa. O dată, de două ori. Pentru ca vagoanele elegante ale rapidului de Viena să alunece lin la peron, animând dintr-o dată scena. Din difuzoare vocea magică a funcţionarei vesteşte clipa pentru un nou drum. Rapidul 419, Bucureşti-Viena. În jur îmbrăţişări. Şi Creţu care deşi merge în urma lui Miki, găseşte curaj să spună: "Mă, eu nu mai merg". Miki parcă ştia dar nu vrea să accepte şi îndeamnă să urce ca şi cum ar alunga un vis urât.

"- Ce zici mă?
- Eu nu mai merg...
- Lasă mă că te gândeşti în tren..."

Creţu nu urcă. Ezitările s-au acumulat încât acum decizia e luată. Miki se întoarce pe peron să-l convingă. Un, doi şi se întorc cu bani să-şi cumpere ce şi-au visat. Nu, Creţu e de neconvins.

"- Vrei să merge mâine? Nu? De ce?
- M-am răzgândit.
- Mergem mâine"

E un dialog absurd, Caragiale e peste tot, de la cei doi ca Mache şi Lache până la dialogul din 'Căldură mare'.

"- Nu, nu merg mâine.
- Mâine, nu azi Creţule!.
- Mă, nu merg mă...".

Şi Creţu izbucneşte şi el, gest mai elocvent decâta rupe paşaportul nu găseşte. Acolo, pe loc.

"- Tu nu-nţelegi că nu mai merg? Gata, du-te tu!"
Vorbele nerostite dintre ei se transformă în altele.
"- Uite, ia tu mâncarea mea...
- N-am nevoie mă, mănânc-o tu cu nevastă-ta!"

Dar tăcerea care se lasă între ei consfinteşte ruptura. Se privesc, Creţu s-a depărtat şi îl priveşte. Nemişcaţi o fracţiune de timp. Până ce Miki se rupe de vrajă şi îndârjit îşi continuă drumul. Urcă în tren, închide uşa. Înjurând obidit şi strigându-i faţă de ezitarea prietenului său care nu se împacă uşor cu această ruptură. "Du-te mă la nevastă-ta!"

Miki este cel care pentru visul său face orice. Care îşi adună toate resursele, care strânge din dinţi şi îşi împietreşte sufletul spre a rezista într-o lume dură şi aparent deloc paradisiacă. El merge mai departe, până la capăt. Totdeauna, în orice împrejurare. Bombăne şi înjură tare, trânteşte rucsacul în compartiment, se dezbracă trăind încă emoţia conflictului care l-a lăsat singur.

În sfârşit, în trenul care a pornit spre Viena. Se dezbracă, îşi scoate căciula, pune biletul de tren şi paşaportul pe măsuţă la îndemână. Răsuflă ostenit. Priveşte peisajul care fuge în urmă, fără personalitate. Şi începe să se liniştească, îi revine suflul normal, timpul aşează lucrurile. Pe bancheta din faţă, o fată. Priveşte şi ea pe fereastră, îl priveşte şi pe el. Un joc uşor cochet al privirilor care se întâlnesc şi care fug una de alta. Delicateţea ei îl schimbă parcă şi pe el, îl umanizează puţin. Intră în vorbă. Ea nu e româncă. Miki ţine să se descarce, să se explice, să-şi justifice demersul. Se simte pe drumul cel bun, liniştit cu actele sale. Cu puţin orgoliu îi arată biletul şi viza Schengen şi aprins îi arată paşaportul filă cu filă. Se opreşte preţ de câteva secunde. Într-o tăcere care pare enormă. Cu un chip care i se destinde, cu un zâmbet care îl transformă, îl face de nerecunoscut. Faţă de încruntarea din toata acea dimineaţă. Acum zâmbeşte. Cu o şuviţa de păr rebelă. Cu ochii luminoşi. Zâmbeşte. Şi îi arată fetei fotografia din paşaport.

"- Look, this is my friend. Un bou. This is for you. Present"

Creţu privea mirat din acel pasaport. Zâmbetul lui Miki devine grimasă. Amară. Apoi râs nebun pe fereastra deschisă a culoarului. Privind undeva în urmă. Râsul lui Lefter Popescu. Curgerea liniei ferate se opreşte. Miki, cu acelaşi rucsca pe umăr, păşeşte hotărât peste câmp. Înapoi. Nepăsător la reacţia conductorului. Ciulini. Nor. Pustiu. Miki se pierde în zare. Şinele curg din nou lin. Şi acordeonul acela tot mai pregnant, un tango al unei lumi din care nu poate pleca.