Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Genunchii noştri se ating

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Violenţa: o perspectivă interioară şi tulburătoare - Genunchii noştri se ating


martie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În spectacolul său, Genunchii noştri se ating, Cătălin Bocîrnea abordează tema violenţei şi a abuzului, transpunând-o scenic prin ficţionalizarea atât a propriei persoane, precum şi cea a actorilor Raluca Mara şi Balázs Bodolai. Astfel, regizorul jonglează cu personalitatea proprie a acestora şi cu câte un alter ego credibil, prin care actorii creionează un imaginar verosimil cu care spectatorul să empatizeze, prin care să se revolte, care să îi ofere emoţii puternice şi care să-l dezmorţească.

Dramaturgic, Cătălin Bocîrnea construieşte un context în care să poată dezbate tema aleasă, imaginând documentarea şi punerea în scenă a unui spectacol care să trateze cruzimea şi efectele sale distructive. Personajul Cătălin pune la cale un scenariu care să discute brutalităţile de tot felul la care o fiică este supusă de către tatăl ei, cei doi fiind interpretaţi de actorii-personaje Raluca şi Balázs. Cei trei, în ipostaza lor de protagonişti, povestesc despre călătoriile pe care le întreprind şi despre contactele pe care le au cu persoane care ilustrează exact tipologiile pe care ei, ca actori, vor să le interpreteze. Aceste peregrinări au scopul de-a oferi prestaţiilor o cât mai mare autenticitate, iar reprezentaţiei naturaleţe. Astfel, ei descoperă - şi, ca actori, interpretează rolurile respective - o fată abuzată sexual de tatăl ei în tinereţe, o fiinţă căreia viaţa îi este smulsă cu forţa şi care rămâne cu o serie de sechele care îi chinuie fiecare clipă a existenţei ulterioare. Aici poate fi remarcată Raluca Mara, care trece de la ipostaza sensibilă a propriei sale personalităţi, la ipostaza unei femei violentate de propriul tată şi asupra căreia acele acţiuni au avut consecinţe teribile. Mai mult de-atât, ea interacţionează la propriu cu publicul şi, impersonând femeia abuzată, răspunde întrebărilor venite din public într-o manieră care nu pare forţată sau nenaturală. Odată revenită în pielea propriei personalităţi, continuă să contureze o decădere psihică provocată de imaginarul grotesc pe care rolul fiicei abuzate îl face să existe prin persistenţa sa şi-n afara scenei.

O altă interpretare remarcabilă este cea a lui Balázs Bodolai, care personifică, la rândul său, alter ego-ul actorului care îl joacă pe tatăl abuziv, într-un mod atât de viu încât pare că personajul se află într-o spovedanie, prin care încearcă să îşi articuleze gândurile, experienţele, imaginile care i s-au perindat înaintea ochilor. Ele se materializează însă cu dificultate, tocmai din cauza traumei şi din cauza urmărilor pe care interpretarea rolului şi, în fapt, întreaga producţie a spectacolului au lăsat-o asupra actorului Balázs. Personajul său atinge punctul maxim în momentul în care istoriseşte agresiunea fizică la care îl supune pe unul dintre spectatorii reprezentaţiei în care îl aduce la viaţă pe tatăl abuzator. Sunt scoase la iveală tulburarea tot mai crescândă şi zbuciumul interior care îl împing să răbufnească. De altfel, scena este poate cea mai importantă pentru a ilustra ideea de violenţă şi efectele pe care aceasta le are asupra oamenilor. Expunerea constantă la violenţă conduce în cele din urmă la un comportament deviant, fie că este vorba despre un proces de mimesis, fie că intră în discuţie o eroziune interioară care va conduce în cele din urmă la o dezlănţuire de necontrolat a întregii presiuni exercitate de mediul brutal.

În spectacol mai există un al patrulea personaj, interpretat de George Sfetcu, care devine vocea şi chipul publicului şi care oferă o nouă perspectivă asupra reprezentaţiei: pe cea a privitorului. Acesta participă la suferinţă alături de actanţii de pe scenă, suportând violenţa care îi este livrată, privind dincolo de ea şi descoperind de fapt un manifest împotriva acesteia, o conştientizare a existenţei ei, prin care se caută un mod de a fi combătută.

Cu toate acestea, Genunchii noştri se ating nu este un spectacol obişnuit, ba chiar ar putea fi considerat un anti-spectacol, pentru că deconstruieşte elementele care aparţin unei producţii teatrale obişnuite şi le suspendă, oferind în schimb o experienţă realistă şi particulară. Culege personajele de pe scenă şi le inserează în mijlocul publicului, lăsându-le ca mai apoi să se manifeste, să interacţioneze, să rupă orice barieră posibilă între scenă şi spectatori. Nici titlul nu a fost ales în mod întâmplător, ci tocmai pentru a creiona această idee, prin care apropierea actorilor şi a mesajului faţă de privitori să lege o conexiune la un nivel profund, "atingerea genunchilor" însemnând o trezire a empatiei în rândul oamenilor, o încercare de-ai face să-şi deschidă cu adevărat ochii pentru a vedea ce este în jurul lor, pentru a putea lua măsuri reale şi pentru a acţiona cu adevărat împotriva dezastrelor omniprezente.

Aşadar, se oferă prin alternanţă trei dimensiuni diferite. Prima dintre ele înglobează publicul, care se află în exteriorul evenimentelor şi căruia îi este destinat mesajul cu scopul de-al impresiona sau de-al consterna, pentru a sădi în el sămânţa revoltei. Apoi, cea de-a doua aparţine actorilor, care sunt mediatorii şi prin care evenimentele sunt transmise, dar sunt totodată cei care suportă monstruozitatea rolurilor. Cea de pe urmă dimensiune ţine de regizor, sub bagheta căruia totul prinde viaţă, el fiind cel răspunzător de planificarea întregului spectacol, de modul în care acesta decurge şi de manifestul pe care doreşte să-l transmită, dar şi de modul prin care o face. Prin intermediul fiecărui personaj, se prezintă tipologii diferite de comportament în raport cu violenţa, fie că este vorba despre o plăcere morbidă, despre un declic psihic care produce alte forme de brutalitate, despre efectul pe care aceasta îl are prin destabilizarea simţurilor, ori despre felul în care îi lasă impresionaţi pe oameni, rezultând mai apoi într-o stare de confuzie totală.

Genunchii noştri se ating este un spectacol care se manifestă şi după ce s-a încheiat printr-o lipsă totală de confort şi o senzaţie de slăbiciune fizică şi mentală pe care o lasă în spectator. Ajunge să pătrundă în cele mai intime locuri şi să erodeze pas cu pas fiecare sentiment pe care îl găseşte, lăsând în final un gol intrinsec. Reprezentaţia este o provocare atât pentru cei care participă pasiv la ea, publicul, precum şi pentru participanţii activi, actorii, deoarece necesită o doză semnificativă de energie şi de implicare emoţională. Pe scurt, este un spectacol la finalul căruia aplauzele sunt un gest stângaci sau unul făcut din inerţie, nu pentru că prestaţia actorilor nu ar fi una meritorie, ci pentru că atmosfera şi tematica acestuia intră în contradicţie cu o astfel de manifestare laudativă.

Regia: Cătălin Bocîrnea
Distribuţia: Balázs Bodolai, Raluca Mara, Cătălin Bocîrnea, George Sfetcu
O producţie Reactor de creaţie şi experiment.



 Toate articolele despre Genunchii noştri se ating


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Răzvan Rocaş


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer