Cam aşa a ajuns această scriere de debut al actorului Aurelian Bărbieru, participant la Concursul de Comedie Româmească 2017, organizat de Teatrul de Comedie, să fie premiată şi pusă în scenă. Într-un asemenea context, e greu de stabilit o scară valorică certă: piesa câştigătoare poate fi chiar una de excepţie... sau (dacă nu e aşa) poate avea noroc de o concurenţă sub nivelul ei. Cert e că, şi în cazul de faţă, The Winner Takes it All - cum constată, cu o sfâşietoare amărăciune, cel mai trist cântec despre despărţirea dintre doi oameni care, pentru un timp, s-au iubit.
În piesa intimistă a "Bărbierului din Germania", un fel de maidan de la marginea unui parc devine scena pe care se întâlnesc un domn matrimo-nefericit şi o "zuză" prostituată, în căutarea clientului care să-i asigure pâinea ei cea de toate serile. Hazard, ciufuţenie, nepotrivire - de dorinţe, de temperament şi statut social, de aşteptări şi altele asemenea.
Mecanismul este nu doar clasic, ci - prin banalitatea lui - şi dificil de tratat scriitoriceşte. Încurcătura întâlnirii nepotrivite şi nedorite are, în amonte, piese şi filme de mare succes, de la Doi pe o bancă a rusului Alexandr Ghelman, la obişnuitele filme americane sau franţuzeşti, comedii nostalgice pe aceeaşi temă şi schemă: de la The Goodbye Girl / Adio, dar rămân cu tine, al lui Herbert Ross la Décalage horaire / Decalaj orar, al Daniellei Thompson. Ce-i drept, acest prea puţin (dar nu deloc) imprevizibil atrage privitorul; care vine deja pregătit să afle, să descopere, să priceapă, eventual să empatizeze cu asemenea nefericiţi ai soartei, de cele mai multe ori nişte anonimi pe care mărunta suferinţă amoroasă îi transformă, îi umanizează. Iar spectatorul, martor al acestor frământări, se bucură de privilegiul de a fi de faţă, de a se bucura că nu i s-a întâmplat şi lui asta... sau, dimpotrivă, să lăcrimeze nostalgic şi atotştiutor din propria experienţă. O combinaţie de voyeurism şi mică bârfă, care mai fezandează puţin sensibilităţile tocite de certitudini ale omului contemporan, prins în vârtejul malaxorului social şi al corectitudinilor de tot felul.
Fiindcă aminteam de inevitabila schemă a unei atari desfăşurări, ea ajunge să fie chiar constrângătoare. Asta întrucât inovaţiile, dacă sunt forţate, devin oarecum riscante, deranjând în aşteptările sale, publicul. Iar acesta a venit la teatru atras tocmai de repetabilitatea obişnuitei poveşti de nefericire amoroasă care, graţie hazardului, primeşte noi perspective şi se "resetează" dacă nu chiar optimist, cât de cât promiţător.
Îngustă potecă! Piesa debutantului Aurelian Bărbieru porneşte, cu paşi destul de împleticiţi, exact pe această cale. El (Alexandru Conovaru) - un fel de funcţionar comercial... ba chiar mai mult de-atât, căci afacerea lui este una cu tablouri, obiecte decorative... valori artistice care trebuie, prin intermediul priceperii şi rostului său, să o dobândească şi pe cea comercială. Deci, nu e un simplu comis-voiajor, chiar dacă aşa arată: o chelie şi nişte dioptrii în curs de dezvoltare, o burtică - aşijderea... nelipsita geantă profesională, cu câteva tabele, preţuri, situaţii, peria de dinţi şi aparatul de ras. Acrit, irascibil, pe alocuri chiar grosolan (deşi nu ăsta-i e felul)... Pe scurt, omul nu vrea decât să fie lăsat, dracului, în pace; de aceea s-a izolat în mizerabilul cotlon care nu invită la plimbări sau alte nevoi sociale.
Şi, când colo... apare Dumneaei (Ilona Brezoianu): şleampătă, agasantă, agramată, cu mişcări caraghioase şi o voce spartă, cocoţată pe nişte tocuri profesionale, căci da... asta-i e profesia: prostituată. În virtutea inerţiei şi a meseriei, îl abordează direct, fără menajamente, căci singuraticul cel urâcios pare clientul perfect. Ţi-ai găsit... De colo până dincolo, cu ignoranţa ei gureşă, dar cinstită, comunicarea se leagă; greu, pe alocuri caraghios, când nu de-a dreptul enervant. Culmea, strategia ei izbuteşte: deşi acru şi agasat, bărbatul cedează: mai întâi, bunei sale creşteri care îi dictează că o femeie... orişicât. Până şi recunoaşterea dorinţei de sinucidere (pentru care omul s-a retras aici, la din-dos, cu toate cele trebuincioase pregătite), ca şi dezvăluirea motivului pentru care s-a decis s-o facă... sunt unele cât se poate de obişnuite: pentru că l-a părăsit nevasta... pentru că a aşteptat-o destul... Nu, nu ca să se împace... Doamne fereşte! Doar ca să-i zică câteva, cu care să-şi dovedească sieşi bărbăţia; să pună lucrurile la punct; să aibă EL ultimul cuvânt.
Ei bine, EA, fufa, escorta... fata bună la toate poftele bărbaţilor, când îi devin clienţi, găseşte - în tembelismul ei naiv, de gâscă boită - nu doar doza de omenesc, dar şi de inteligenţă: se costumează în "Fosta", improvizează textul incriminator / dezvinovăţitor, pune în (scena de pe) scenă şi joacă taman această întâlnire de adio... cea a cărei lipsă îl făcuse pe El să dispere.
Sigur că soluţia este un surogat. Dar, pe El, nu asta-l deranjează. Ea, unsă cu toate smacurile şi alifiile meseriei, scoate la iveală, pe parcursul micii scenete (cea care face deliciul piesei) şi tandreţe, şi empatie, şi inteligenţă. La sfârşitul primului act salvator (căci al doilea urmează... diseară la 7!) omul nostru expert în arta sinuciderii s-a demobilizat. Mai rău: s-a aproape îndrăgostit de această Altă Femeie, capabilă să-l asculte şi să-l înţeleagă, ba chiar să-i lase senzaţia asumării păcatelor de care se făcuse vinovată Eva-cea-originală. Între timp, s-a făcut lumină. Parcul dosnic şi părăginit pare, acum, atrăgător...sau, mă rog, frecventabil. Ca şi viaţa Lui. Ca şi relaţia lor, măcar una de comunicare. Mai departe... cine ştie? Diseară la 7, piesa merge înainte. Doar că, atunci, protagoniştii vin şi au aşteptări (speranţe?) diferite faţă de întâlnirea iniţială.
Spectacolul montat de Chris Simion-Mercurian la Sala Studio a Teatrului de Comedie are meritul curajului de a fi intrat într-o asemenea afacere culturală, de ale cărei riscuri cred că regizoarea a fost conştientă. Dar - într-un cadru scenografic creat de Adina Mastailer - a acceptat provocarea, şi-a asumat limitele... le-a depăşit printr-un spectacol în care amuzamentul şi o anumită tandreţe contribuie la mica fericire a celor care s-au lăsat seduşi de acest exerciţiu de empatie. Ce-i drept, a găsit şi a colaborat cu doi interpeţi foarte buni, în care a crezut şi care nu i-au înşelat aşteptările. Lucrată cu migală şi o salutară economie de mijloace, acţiunea curge, de cele mai multe ori, firesc. Conovaru şi Brezoianu, actori tineri (ea, mai cunoscută din rolul jucat în Sieranevada) umplu spaţiul şi inimile celor dispuşi să creadă într-o asemenea poveste, veche de când lumea... Aplauzele şi florile de la sfârşit sunt, indiscutabil, meritate.