Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  120 battements par minute

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ignoranţa ucide - 120 battements par minute


martie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Hai să criticăm şi să protestăm împotriva unui film! Hai să-l desfiinţăm, să aruncăm piatra chiar dacă nu l-am văzut! Ştim noi de dinainte cum stă treaba. Ce contează că a cîştigat patru premii la Cannes 2017? E despre homosexuali, nu ni-l băgaţi nouă pe gît!

Bancul acela despre România, loc înapoiat unde pînă şi sfîrşitul lumii vine cu 50 de ani întîrziere, pare a fi valabil în povestea asta cu receptarea filmului 120 BPM / 120 de bătăi pe minut. Nu credeam că în 2018 poate fi întreruptă proiecţia unui film, dar la Bucureşti s-a întîmplat. Şi încă de două ori. Ca urma ruşinoasă a unei palme, episodul protestatarilor de la Muzeul Ţăranului Român rămîne pe obrazul nostru şi este consemnat pe pagina de wikipedia a filmului, la capitolul "Incidente". Americanii se confruntau cu acest gen de ignoranţă în anii '80, bolnavii de SIDA erau priviţi atunci ca nişte specimene ciudate de care trebuia să te fereşti; la noi va mai curge multă apă pe Dîmboviţa pînă vom înţelege că e absurd să opui cîntece religioase unui act artistic care nu aduce nici un fel de lezare valorilor creştine sau Bisericii.

120 BPM nu este (doar) despre homosexuali. Nu instigă la violenţă sau relaţii între persoane de acelaşi sex, nu este un film de propagandă gay. E drept că, dacă vrei neapărat, poţi crede că activismul civic este sinonim cu toate acestea. Critica de specialitate l-a considerat cel mai bun film francez făcut în 2017, pe lîngă premiile de la Cannes, a mai cîştigat şase trofee César.

Regizor şi co-scenarist este Robin Campillo, care a semnat în 2008 scenariul pentru Entre les murs, alt film cu tematică socială care a cîştigat Palme d'Or. În 120 battements par minute, el nu a trebuit să facă muncă de cercetare, căci subiectul îi era familiar. Acţiunea este plasată la începutul anilor '90 şi urmăreşte activitatea grupului activist ACT UP. Creat peste ocean, acesta luptă pentru drepturile minorităţilor. Subliniere necesară: nu doar homosexuali sau lesbiene. Cazurile de SIDA se înmulţiseră aşa de mult, iar societatea şi autorităţile (politice şi medicale) erau atît de opace la problema persoanelor bolnave, că militanţii de la ACT UP nu cereau atenţie şi implicare doar pentru oamenii care aveau alte orientări sexuale decît majoritatea. Nu: seropozitivi erau şi cei care se îmbolnăviseră în spital din cauza sîngelui contaminat sau a faptului că nu se foloseau seringi de unică folosinţă. Obtuzitatea te poate face să pui anatema pe homosexuali, prostituate, toxicomani, puşcăriaşi; ok, să zicem că e explicabil (deşi nu mă pot abţine să mă gîndesc ce ar face şi cum ar reacţiona unul dintre protestatarii de la MŢR dacă ar afla că fiul lui, adolescent, are alte preferinţe sexuale decît restul lumii "normale"), dar ce te faci cu disperarea unei mame al cărei copil s-a infestat cu HIV în spital? Îi închidem pe toţi undeva la marginea societăţii şi ne facem că nu există?

Robin Campillo alege să vorbească despre acţiunile ACT UP cu sînge rece. El însuşi a fost membru al grupului. Povestea acestei comunităţi ce s-a mobilizat pentru a-şi face cunoscute problemele seamănă cu un documentar, fără să fie în totalitate. E mai degrabă o docu-dramă, ce se foloseşte şi de imagini realiste, fără înflorituri, şi de mijloace artistice pentru a ajunge la mintea şi sufletul spectatorului.

Parodiind obişnuinţa noastră de a vehicula definiţii luate de-a gata şi inspirat de cartea lui Flaubert, Dictionnaire des idées reçues, scriitorul american de origine nigeriană Teju Cole nota într-un eseu din 2016 că un film mai lung de două ore, neapărat în altă limbă decît engleza, poate fi definit drept "Tur de forţă". 120 BPM se înscrie în această definiţie, are 140 de minute. O primă parte ne introduce în interiorul grupului ACT UP, sînt prezentate întîlnirile membrilor grupului şi asistăm la cîteva dintre acţiunile lor de sensibilizare a opiniei publice: marşuri, intervenţii la conferinţe pe teme de sănătate, încercarea de a face educaţie sexuală în şcoli prin distribuirea de pliante informative şi prezervative, descinderi la firma de medicamente Melton Pharm pentru a atrage atenţia că sînt nemulţumiţi de ritmul cu care se desfăşoară cercetările pentru aprobarea de molecule noi necesare unui tratament mai eficient al SIDA. Între membrii grupului se disting două personaje: Sean, activist vechi, seropozitiv, şi Nathan, nou intrat în grup. Povestea lor de dragoste, degradarea accelerată a stării de sănătate a lui Sean, şi, în final, moartea lui, sînt subiectul celei de-a doua părţi a filmului. E atît de ataşant felul în care regizorul alege să ni-i apropie pe cei doi actori (Nahuel Pérez Biscayart şi Arnaud Valois, ambii premiaţi pentru interpretările lor formidabile), atît de umană durerea şi disperarea prin care trec, că mă întreb unde sînt rezervele de compasiune ale cuiva care ar fi revoltat de filmul ăsta doar pentru că protagoniştii au altă orientare sexuală. Toţi militanţii ACT UP sînt tineri, plini de energie şi dornici să trăiască, deşi sînt condamnaţi la moarte. Este o stare de fapt pe care o sintetizează foarte bine un slogan strigat de bolnavi în stradă: SIDA, on meurt, l'indifférence demeure/ SIDA ne omoară, indiferenţa rămîne.

De mult nu m-a durut aşa de tare un film. Imaginile cu apa rîului Sena transformată în sînge (după reţeta sîngelui fals făcut de activişti acasă, în cada din baie, şi folosit la proteste) - menite să şocheze vizual trecătorii şi să îi facă să "vadă" subiectul sîngelui contaminat din neglijenţa sistemului sanitar - mi-au pus un nod în gît. Stingerea lentă a tînărului de 26 de ani, lipirea pleoapelor cu leucoplast, episodul cu mama care îmbracă fiul mort, priveghiul prietenilor de la ACT UP şi apoi scena în care cenuşa îi este împrăştiată la un dineu la care participau membri ai societăţilor de asigurări, toate au un impact emoţional aşa de puternic că n-au cum să te lase indiferent.

Chiar dacă nu îi înţeleg, îi respect pe cei care se declară homofobi, fiecare e liber să gîndească şi să iubească aşa cum îi place, însă e prea mult să crezi că un film precum 120 BPM propovăduieşte dragostea între persoane de acelaşi sex. Nu. Spune doar că ea există. Uneori, vine la pachet cu boala, cu mizeria, cu lipsa de empatie a celor din jur. Este ipocrit să credem că ele dispar dacă închidem ochii sau dacă fluierăm şi vociferăm. Nu foloseşte la nimic să oprim proiecţia, căci viaţa nu are buton de stop.




 Toate articolele despre 120 battements par minute


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Despre România şi imaginea ei după întreruperea proiecţiei cu 120 BPM la Muzeul Ţăranului Român, Cristian Mungiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer