Four brothers e un exemplu despre cum să faci un film dacă nu ţi-e clar ce film vrei să faci. Sau mai degrabă despre cum să nu-l faci, deşi îţi arde buza. Totuşi, filmul e semnat de John Singleton, nume ce impune respect de la debutul lui pe Croazeta de la Cannes, cu Boyz’N the Hood, în 1991, trecînd, printre altele, prin Poetic Justice şi Shaft, pînă la 2 Fast, 2 Furious.
Four brothers este povestea a patru fraţi vitregi, doi negri şi doi albi, care se regăsesc după mulţi ani la înmormîntarea mamei lor adoptive. Unul, fost boxeur (interpretat de Mark Wahlberg) a avut probleme şi abia a ieşit din puşcărie. Altul cochetează cu rockul, un altul e tată de familie şi vrea să intre în afaceri, iar al patrulea a zburat din fată-n fată şi a ajuns acum la una posesivă. Moartea mamei e declanşatorul intrigii. Femeia i-a adunat pe bărbaţi de pe drumuri şi a încercat să le impună un sistem de valori. Curînd, imediat după ce vor fi suspinat bărbăteşte după înmormîntare, chiar de Ziua Recunoştinţei, cei patru îşi vor da seama că mama lor n-a fost o victimă colaterală a unui jaf, ci ţinta unui asasinat. Dintr-una într-alta, vor descoperi şi mobilul crimei şi vor plănui să-şi răzbune mama după propriul lor sistem de valori, adică ucigînd la rîndul lor.
Nu ştiu cît de fericită ar fi fost mama respectivă să-şi vadă copiii (cei mai răi copii găsiţi în stradă, pe care nimeni nu i-a vrut) omorînd în stînga şi-n dreapta ca s-o răzbune, dar ştiu că John Singleton a dat cu acest film un rateu. Nu atît de mare, totuşi, pentru că nici miza nu e mare. De fapt, filmul ori e ceva, ori merge undeva. Nu e nici o dramă de familie consistentă (bărbaţii suspină ce suspină, şi-o imaginează pe mamă spunîndu-le să dea coatele jos de pe masă), după care trec la treabă. Nu e nici un bun film poliţist, pentru că inevitabil şi prea uşor duc firele la un mafiot care controlează zona prin oameni la primărie şi poliţie. Nu e nici film de acţiune sută la sută, pentru că printre secvenţele de acţiune sunt plasate false bombiţe psihologice, sau, mă rog, ceva ce ar dori să semene cu elemente psihologice care să întregească tabloul dramei trăite de cei patru orfani. De fapt, filmul se tîrîie căznit pe urmele mai multor teme-clişeu, punînd nişte personaje-clişeu să rostească nişte replici în care nu cred, iar rezultatul e o plictiseală. Pînă şi regizorul, aşa bun cum e, nu pare deloc convins de ce vrea să comunice.