Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Călin Boto, student la Comunicare Audio Vizuală, şi Bogdan Balla, student la Regie Film, în cadrul UNATC.
Parteneri Media: Scena9, Aarc - All About Romanian Cinema, Dissolved Magazine, SUB25, Decât o Revistă, Acoperişul de Sticlă, LiterNet.ro, RADIO GUERRILLA şi Festivalul de Film Super.
Statutul de iconoclast al cineastului Derek Jarman se bazează pe mai multe grile aplicabile filmelor sale şi, în special, datorită valorii iconice pe care acesta o are pentru mişcarea New Queer Cinema, fiind un aplicant exemplar al principiilor care definesc această nouă miză şi sensibilitate regizorală. Un copil teribil al cinemaului britanic, Jarman a insuflat o revizitare şi restructurare a culturii queer şi un activism în această direcţie, alegând modelele clasice ale culturii gay tradiţionale -Sfântul Sebastian în Sebastiane (1976), Regina Elisabeta I în Jubilee (1978) şi Michelangelo Merisi da Caravaggio în filmul eponim lansat în 1986 - şi reafirmându-le apartenenţa la această cultură sau înzestrându-le cu o specificitate a culturii gay radicale, valorizându-le drept icoane homoerotice, personaje queer sau queer-punk.
Însă atât activitatea de regizor activist pentru cauza minorităţii LGBTQ+ cât şi manifestarea artistică de tip avangardist îşi ating apogeul şi, din nefericire, sfârşitul în ultimul său lungmetraj. Blue reprezintă un film greu de arătat cu degetul chiar şi pentru cinemaul experimental, fiind o performanţă audiovizuală complet atipică care respinge un întreg set de norme cinematografice vehiculate până în acel punct. Derek Jarman nu caută subterfugii sau o subversivitate la adresa cinemaului normativ, ci propune o întreagă respingere şi renegare a acestuia.
Iniţial, filmul a fost gândit ca un omagiu adus pictorului expresionist Yves Klein şi a operelor sale monocrome. Însă, între 1987 şi 1993 starea de sănătate a lui Derek Jarman s-a înrăutăţit din cauza bolii SIDA şi, deşi proiectul-omagiu la nivel mare a fost abandonat în favoarea unui testament cinematografic, vizualul filmului rămâne o trimitere directă la IKB 79, lucrarea monocromă de culoare albastră a lui Klein.
Chiar şi decontextualizat, Blue îşi păstrează caracterul impresionant din punct de vedere conceptual şi cinematografic. Plasabil undeva între tradiţia eseului video literar şi cea a filmului jurnal, ultimul lungmetraj al regizorului britanic este compus dintr-un singur cadru format dintr-un fundal albastru. Miza stilistică a lui Jarman stă în sunet - el deprivilegiază filmul de reprezentarea vizuală, cea mai uşor perceptibilă şi inteligibilă pentru public şi propune o activitate de ascultare şi, indirect, de înţelegere. Voice-over-ul este format din proză scrisă de regizor, poezii, reţete medicale, texte despre viaţa regizorului înainte de contactarea virusului HIV şi texte de tip jurnal care îi documentează zilele de tratament, acestea formând un portret haotic de informaţii care conturează tragedia -atât personală cât şi colectivă- pe care el o urmăreşte. Fundalul albastru este motivat de faptul că Derek Jarman îşi pierdea vederea ca efect al bolii, iar o parte din vocile din off sunt colaboratori ai regizorului, printre care John Quentin, Nigel Terry şi Tilda Swinton.
Însă, contextualizat în perioada în care cultura vizuală din jurul virusului HIV se formează, filmul lui Jarman îşi propune o miză mai mare decât a unui manifest artistic sau al unui testament personal. Blue atacă stigma din jurul virusului HIV şi se plasează în opoziţie cu întreaga cultură vizuală care portretizează bolnavii de SIDA după norme de rasă, sex, gen şi pătură socială. Lipsa factorului uman din film vine din dorinţa de a alege cea mai radicală metodă de combatere a personajelor stereotipice care au contactat virusul HIV şi care caută alinarea bolii în sânul familiei heterosexuale şi heteronormative pe care a sfidat-o prin actul homosexual; deşi au existat excepţii, imaginea generală din presa mainstream era cea a bărbatului alb, homosexual şi parte din pătura de mijloc a societăţii. Astfel, Derek Jarman ridică problema prejudecăţilor din jurul virusului, a faptului că intersecţionalitatea nu era discutată şi a tentei moralizatoare parşivă din spatele reprezentării bolii în media.
Blue rămâne, pe lângă un autoportret poetic care funcţionează drept concluzionare a carierei vizionarului cineast britanic, un semnal de alarmă legat de normele sociale limitative şi retrograde care îşi găsesc ecoul şi în cinema.