Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Amerika

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce căuta neamţu-n... Amerika?


martie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vrând-nevrând, îmi amintesc de o coşmelie dărăpănată care, la începutul anului 1990, ocupa colţul dintre străzile Câmpineanu, Academiei şi Ministerului. Acolo funcţionase, un timp, unul dintre sediile Teatrului Ţăndărică; dar, la gradul avansat de degradare, probabil că era numai chestiune de timp să fie, şi ea, dărâmată. Ei bine, uite una demolată justificat şi cu folos! Doar că, înainte de asta, maestrul Ion Lucian obţinuse ca aceasta să fie trecută, cu terenul de sub ea, cu tot, în stăpânirea unei fundaţii chiar preocupate de viitorul teatrului în general şi al celor de copii, în special. Ei bine, această structură instituţională legată de numele regretatului actor şi animator, a făcut altceva decât majoritatea celorlalte: aşa a fost posibil să apară, pe locul eliberat, un ditai Centru de afaceri înalt, sticlos şi bănos. Doar că.... la al cărui prim etaj, dl. Lucian a obţinut - pe banii afaceriştilor fericiţi să aibă parte de aşa o clădire în chiar buricul Bucureştiului - această bijuterie de teatru (iniţial doar pentru copii), afirmat rapid sub numele de "Excelsior". Aşa că, în buna tradiţie şi, apoi, în amintirea fondatorului său, acest lăcaş de cultură a continuat să bucure copiii cu spectacole vii, inteligente, originale, accesibile, amuzante şi atrăgătoare. Nota bene: "Excelsior" este un teatru subvenţionat de primărie, regimul de remuneraţie (mică, de la buget!) reprezentând un minimum de existenţă instituţională. Mai departe... depinde doar de cum faci faţă vremurilor, cerinţelor, dificultăţilor de tot felul.

Noua echipă managerială (Adrian Găzdaru, Maria Rotar, Cristina Popa) a avut curajul ca, pe aceste coordinate, să se şi dezvolte. Pas cu pas (prudent, dar hotărât), teatrul s-a deschis către publicul adolescentin; iar apoi, iată, spre cel adult. O utilizare judicioasă a fondurilor, spaţiilor, energiilor creatoare şi a trupei de actori începe să dea rezultate, la un nivel cultural serios şi salutar.

Într-un atare context, dramatizarea romanului neterminat al lui Franz Kafka, America părea, totuşi, un pariu extrem de riscant. Scrierea nu este una dinte cele mai fericite ale scriitorului evreu de limbă germană, trăit la Praga. Probabil că ştiind asta, nici el nu s-a îndurat să o isprăvească... Povestirile prietenilor şi rudelor sale, emigrate la începutul sec. XX pe ceea ce se acreditase drept "Pământul făgăduinţei" alcătuiesc trama. Dar, între legendă şi realităţile dure de la faţa locului, discrepanţele de zi cu zi se înfăţişau a fi enorme. Pentru ochii treziţi din mirajul nădejdilor, America îşi alimenta, parcă, energia strălucitoare din arcul voltaic produs de doi electrozi între care tensiunea este copleşitoare. Primul capitol al cărţii, intitulat "Fochistul" tratează debarcarea tânărului Karl Rossmann pe cheiul de sub faldurile din beton armat ale Statuii Libertăţii. Urmează apoi ajutorul dat, iniţial, de unchiul bogat şi adaptat, dar şi decăderea... sancţiunile dure, greu de înghiţit, pentru erorile omeneşti săvârşite într-o societate al cărei mecanism de funcţionare nu agreează şi nu admite abaterea, aşa cum avea să o şi caricaturizeze Chaplin în causticul şi etern actualul Modern Times / Timpuri noi.


Văzând acum spectacolul de autor al lui Geirun Ţino (traducerea, dramatizarea, regia, scenografia şi ilustraţia muzicală), mă întreb cum va fi arătat, oare, proiectul scris prezentat, probabil, conducerii teatrului. Greu de imaginat; asta întrucât mi se pare nu doar temerar, ci şi extrem de dificil de expus în cuvintele seci, tehnice ale unui script care să funcţioneze drept bază de pornire, o "capatatio benevolentiae" mai detaliată şi mai pragmatică. Rămânea încrederea - acordată şi justificată cu prisosinţă.

Ce se petrece acolo, pe scena goală, cu un drapel stars and stripes destul de jerpelit (oricum, deloc strălucitor sau impunător) atârnat, ca o rufă uzată la spălat, în fundal? O improvizaţie aparentă (în realitate, riguros controlată până în cele mai mici amănunte); o dezlănţuire de pantomimă şi coregrafie specifică Broadway-ului, de comic burlesc în maniera Mack Sennett şi de comedia dell arte; o revărsare de umor de bună calitate, în replici şi situaţii susţinute admirabil de cei doi protagonişti: Mihai Mitrea (imigrantul debusolat şi credul Karl Rossmann), respectiv Dragoş Spahiu (Pictorul ambulant - ghidul, învăţătorul, fermentul, catalizatorul, revelatorul Americii reale; cel puţin aceea privită, cu mai mult sau mai puţin respect, cu admiraţie sau frică, dar... de jos în sus).

 

Se poate spune, fără reţinere, că acest spectacol este unul de o crasă incorectitudine politică! Cei doi amărâţi, rând pe rând închipuiţi sau tembeli, optimişti ori disperaţi, caraghioşi sau groteşti într-o sarabandă neobosită de trăiri, spaime şi obsesii par descinşi fie din Steinbeck (amărâţii din Cannery Row sau The Pastures of Heaven), fie din Becket - un altfel de cuplu Estragon şi Vladimir în aşteptarea unui Godot cu chipul de efigie al Unchiului Sam (sau, update-at: Trump). Ei scot la iveală zădărnicia şi deznădejdea, optimismul şi disperarea, încrederea oarbă şi mizeria crasă. Totul într-un ambalaj strălucitor de inconştientă voioşie, de indestructibilă şi inexplicabilă speranţă.

Îmbrăcaţi, ca într-o uniformă naţională, în tipicul costum negru al Wall Street-ului, cu pălăria melon a lui Chaplin ori Stan şi Bran, dar desculţi - pictorul total; nou venitul doar parţial... cu ghetele ţinute pios în braţe (ca să nu se scâlcieze?), cei doi papugii, cum le-ar fi spus Caragiale, se dau de ceasul morţii să reziste la suprafaţă... să nu-i ia valul şi să-i bage la fund. Zadarnic, căci valul ăsta nu glumeşte - când te ia, nu te mai lasă. Nu ştiu dacă Geirun Ţino a fost sau nu în Statele Unite, dar viziunea lui asupra Lumii Noi este una care se asortează perfect cu aceea a altui european: Lars von Trier. Probabil că deloc întâmplător, Pictorul-cel-desculţ desenează pe podea Amerika Lui, cea înfăţişată (şi desfiinţată) de von Trier în formidabilul Dogville.


Paradoxal (aş spune chiar încântător, după gustul meu) este modul în care jovialitatea şi antrenul topesc suferinţele, pesimismul sau deznădejdea. Desigur, e meritul - dar şi norocul - regizorului, care a găsit şi a condus spre împlinirea artistic (în egală măsură a lor şi a spectacolului) doi actori la care profesionalismul, farmecul şi energia se susţin pe bucuria jocului şi pe capacitatea reinventării continue: îi numesc, încă odată, pe Dragoş Spahiu şi Mihai Mitrea. Într-o scenă goală, aceştia nu au la dispoziţie ca (să-i zicem recuzită) decât farmecul lor sclipitor, vitalitatea debordantă şi expresivitatea atroce.


La sfârşitul unei reprezentaţii fulminante, parcă măsurată cu cronometrul la numai 75 de minute, o singură nedumerire mai rămâne, totuşi, în picioare: "Da' ce căuta, dom'ne, neamţu-n America?" - s-ar fi întrebat, perplex politic, nemuritorul Pampon.



 Toate articolele despre Amerika


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul Excelsior
Joi, 26.04.2018 - 19,00


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer