Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Laurenţiu Paraschiv, student la Comunicare Audio Vizuală, şi Bogdan Balla, student la Regie Film, în cadrul UNATC.
Parteneri Media: Scena9, Aarc - All About Romanian Cinema, Dissolved Magazine, SUB25, Decât o Revistă, Acoperişul de Sticlă, LiterNet.ro, Radio Guerrilla şi Festivalul de Film Super.
Georges Franju a crescut în timpul perioadei mute a cinematografiei franceze, cu filmele lui Mélliès şi Feuillade şi alura fantastică a cinemaului lor, influenţe care i-au modelat viziunea şi pe care le-a consolidat de-a lungul filmografiei sale, simţind oportunitatea de a continua o moştenire, principii pe care le aplică şi în filmul său din 1960, devenit cult. Les yeux sans visage / Eyes Without a Face, ecranizat după romanul omonim al lui Jean Redon, a pornit, în accepţiunea lui Franju, de la un ţel specific: de a da o altă perspectivă genului horror, considerat marginal, de a-i oferi valoare poetică, "de al face demn de a fi luat în serios", în propriile lui cuvinte, după cum consemnează Kate Ince. Răspunsul său vine ca a urmare a receptării dure a filmului de criticii europeni, în special cei francezi, care au văzut dezamăgitoare tranziţia sa de la tradiţia documentară cultivată anterior la filmul de gen şi o apropiere de ceea ce am numi azi film de categoria B.
Responsabil de accidentul care a desfigurat-o pe fiica sa, Christiane (Édith Scob), dr. Génessier (Pierre Brasseur), chirurg eminent, împreună cu "secretara" sa, Louise (Alida Valli), care ia rolul asistentei loiale, caută căinţa imprudenţei sale încercând să-i dea fiicei lui o nouă identitate, un nou chip, apelând o la o procedură chirurgicală ce presupune un transfer de ţesut viu de la o persoană la altă, momind prin intermediul lui Louise fete tinere în conacul său suburban, centru al experimentelor pe câinii ţinuţi în cuşti şi al ororilor pornite din empatie şi dragoste paternă. Caracterizarea lui Génessier e, de altfel, unul din punctele care deviază Les yeux sans visage de la tipicitatea genului, fiind portretizat nu sub forma stereotipă a doctorului nebun, ci ca o figură empatică şi sobră, care tratează cu duioşenie şi afecţiune un băiat bolnav în spital şi care e capabil să-şi sacrifice libertatea şi moralitatea pentru Christiane. Deşi fără reacţie la actele tatălui său, acceptând tacit operaţia, Christiane - care după transplant îşi recapătă temporar frumuseţea - pare vlăguită, goală pe interior ("Când mă privesc în oglindă, pare că altcineva se uită la mine şi care parcă vine de dincolo"). "Am făcut atât de mult rău ca să înfăptuiesc acest miracol" îi spune Génessier lui Louise, referindu-se la operaţia care i-a redat ei însăşi chipul afectat acum mult timp, reprezentând în acelaşi timp motivul fidelităţii ei oarbe şi a complicităţii în actele doctorului. Ritmul lent al filmului şi tăcerile prelungi fac aluzie la trauma şi supliciul mocnit al unor personaje care caută zadarnic liniştea, coloana sonoră a lui Maurice Jarre, accentuând senzaţia unui carnaval repetitiv sau sugerând o odă romantică de eliberare, dedicată Christianei, asociată eliberării porumbeilor. Extrapolând, însăşi primul contact cu Christiane se face în camera sa cu pereţi şi mobilă albă, înveşmântată într-un halat alb, în timp ce pe fundal sunetul diegetic subtil, dar descifrabil ca simbolistică al porumbeilor zbătându-se în colivie întăreşte asocierea ei cu eliberarea finală. Ca particularităţi de sunet, Franju include aceste adiţii pentru a întări caracterizarea personajelor, utilizând cu preponderenţă zgomotele animalelor (urletele câinilor din exteriorul conacului, care se intensifică în prezenţa doctorului, realizând asocierea cu ideea de bestialitate).
Şocul iniţial al criticilor europeni a venit odată cu secvenţa care accentuează, fără uz de montaj sau formule de sugerare indirectă, procedura chirurgicală a mutilării feţei Ednei (Juliette Maynel), căreia Louise îi promite cazare în conacul doctorului (notabilă e reacţia regizorului după ce o parte din spectatori leşină la proiecţia filmului în cadrul Festivalului de Film de la Edinburgh, răspunzând ironic că acum ştie de ce scoţienii poartă fuste).
Totuşi, în pre-producţie, Franju a fost foarte prudent la elementele care ar putea constitui piedici în analiza cenzorilor, modificând aspecte propuse de roman în aşa fel încât să poată fi în acord cu cenzura europeană, apelând minimal la utilizarea sângelui, eliminând orice formă de brutalizare a animalelor, precum şi tiparul doctorului nebun, care ar fi contravenit cenzorilor germani, prin paralela indirectă cu experimentele naziste.
Filmul e distribuit în America la doi ani după premiera europeană, fiind supus dublajului şi tradus ca The Horror Chamber of Dr. Faustus, cu toate că nu propune un cabinet şi cu atât mai puţin un anumit doctor Faustus, contravenind chiar intenţiilor lui Franju de a evita tiparul faustic. Pentru varianta americană filmul e supus remontării, secvenţa chirurgiei faciale fiind eliminată, asemenea secvenţelor care nu definesc un portret total antagonic al lui Génessier, de pildă momentul de căldură şi afecţiune cu copilul bolnav din spital.
Franju declara că nu are "darul de a povesti", motiv pentru care îşi concentrează efortul spre "construcţia formei filmului", după cum notează criticul de film François Chevassu. La nivel stilistic Les yeux sans visage îmbină mărci specifice suprarealismului şi realismului poetic, prin tematică şi abandonul filtrelor logicului, de la paşii emaciaţi ai Christianei şi chipul său ascuns sub masca fără trăsături, care bântuie holurile conacului, la tăcerea mormântală a mutilării şi respectiv prin atracţia lui Franju pentru eleganţa scenografiei şi a eclerajului şi echilibrul dintre concepţia fantezistă şi documentarea realităţii într-o cheie a deziluziei.
Les yeux sans visage răspunde încercării lui Franju de a redefini un gen marginal, de a alfabetiza simbolic şi estetic un tip de film evitat de cineaştii francezi în trecut tocmai pentru ariditatea şi tendinţele fruste cu care a fost abordat înainte, polemizând cu natura intrinsecă a cinemaului de artă în viziunea critică a vremii. Totuşi, Les yeux sans visage capătă complexitate stilistică şi tematică, atât prin scriitura celebrului duo Boileau-Narcejac, dar şi prin semnificaţiile sale potenţiale, trecând de la efemeritatea şi superficialitatea frumuseţii, conceptul de mască în accepţiunea lui poetică sau iluzia perfecţiunii trupeşti, dar care pot sau nu în final să aibă o relevanţă, pentru că filmul în sine vine cu un efect catartic indelebil.