Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Bogdan Balla, student la Regie film şi Călin Boto, student la Comunicare Audio Vizuală, în cadrul UNATC.
Parteneri Media: Scena9, Aarc - All About Romanian Cinema, Dissolved Magazine, SUB25, Decât o Revistă, Acoperişul de Sticlă, LiterNet.ro, RADIO GUERRILLA şi Festivalul de Film Super.
Rob Epstein şi Jeffrey Friedman pornesc în demersul analitic al The Celluloid Closet nu fără un fundal stabil în documentarul LGBT+, având în spate două Oscar-uri pentru filme cu teme similare, The Times of Harvey Milk (1984), descriind evoluţia politică a lui Harvey Milk, de la activist gay cu minimă vizibilitate la emblemă politică, prin obţinerea funcţiei de membru în San Francisco Board of Supervisors şi Common Threads (1989), care prezintă într-o manieră foarte personală vieţile mai multor oameni răpuşi de SIDA, prin filmări de arhivă, interviuri cu politicieni, medici şi persoane care au contactat virusul.
The Celluloid Closet are la bază cartea eponimă a lui Vito Russo şi apare ca o explorare istorică a portretizării homosexualităţii în cinema, însă demersul documentarist e unul obiectiv, fără intenţia reprimării tendinţelor iniţiale ale Hollywood-ului de a folosi stereotipuri în scopuri comice, însă onorând curajul unor filme britanice de a introduce fără subtilitate subiectul homosexualităţii (Victim e primul film în care se pronunţă cuvântul "homosexual") şi încurajând vocile contemporane ale cinema-ului queer, care evită demonizarea personajelor gay şi le portretizează în mod real, nu neapărat în mod pozitiv, ci pur şi simplu real, după cum declară Jan Oxenberg în interviurile documentarului.
Structural, filmul e alcătuit din secvenţe care sunt revizitate şi analizate dintr-o perspectivă queer şi interviuri cu cineaşti care au contribuit la o parte din ele, printre care Gore Vidal, Tom Hanks, Whoopie Goldberg, John Schlesinger, Quentin Crisp, mulţi cu o contribuţie importantă în sporirea vizibilităţii queer în filmul şi literatura mainstream. Documentarul descrie din punct de vedere istoric tendinţele de portretizare ale personajelor gay, de la perioada de relativă libertate ale primelor decenii de film, cu ludicele ei intenţii comice turnate într-o manieră stereotipală şi uşor negativă, la muţenia generalizată care a tronat odată cu semnarea codului Hays începând cu anii '30, dând ulterior curs demonizării homosexualităţii (însă sub forme codate), adăugând valenţe moralizatoare şi încheind expunerea cu filme contemporane care caută maniere realiste de reprezentare a homosexualităţii.
Stereotipul personajului sissy, prezent în multe filme pre-Hays, bazat pe transvestism şi efeminare era menit comicului, un fel de reflexie stereotipală a credinţelor şi tiparelor prin care societatea vremii înţelegea homosexualii şi homosexualitatea, care deşi rămânea un subiect tabu şi complex, restricţionat la nivelul unor maniere emfatice şi feminine, făcea deliciul publicului când o astfel de portretizare era asociată unui personaj. Cu toate acestea, trăsăturile masculine exploatate de femei în film nu trezeau acelaşi tip de reacţie, fiind mai degrabă un prilej de admiraţie (Marlene Dietrich în Morocco, cu secvenţa emblematică în care Marlene, cu gesturi voluntar masculinizate, îmbrăcată într-un tuxedo, sărută o altă femeie).
Privite ca o decădere morală, subiectele anvizajate de filmele produse la Hollywood, fără reţineri în vizualul explicit al unei orgii, al depicţiei homosexualităţii, avortului, erotismului, dialogurilor comice codate sexual, au suportat intervenţia bisericii catolice şi a altor grupări conservatoare care doreau eradicarea unor astfel de aplecări imorale, implicându-se politic şi semnând codul Hays, care venea cu un set prestabilit de cerinţe ce eliminau orice formă de comportament considerat imoral în film şi care ar contraveni valorilor bisericii şi ale unui "american cuviincios". Descriind contextul istoric, Gore Vidal, scenaristul Ben-Hur (1959), compară cenzorii din perioada codului Hays cu a lucra pentru Kremlin sau a scrie pentru Pravda. Sub astfel de circumstanţe, cineaştii au fost nevoiţi să dezvolte tertipuri de codare, învăţând treptat să treacă peste rigorile codului, în multe cazuri fiind ignorate de cenzori dacă erau suficient de ascunse. Pentru Ben Hur, Vidal i-a propus regizorului, William Wyler, formula unei revederi romanţate dintre Ben Hur (Charlton Heston) şi Messala (Stephen Boyd), intenţie ascunsă însă lui Heston, care nu ar fi acceptat şi care atrage atenţia asupra actoriei pasionale a lui Boyd, singurul informat de intervenţia în scenariu.
Începutul anilor '70 aduce însă o perspectivă proaspătă a depicţiei personajelor homosexuale pe ecran, remarcându-se producţii ca The Boys in the Band (1970), care depăşeşte tiparul hollywoodian aproape prestabilit al morţii finale a personajului gay. Cabaret (1972) e un alt nume care se remarcă pentru atitudinea non-conflictuală şi discursul de acceptare, în timp ce cu câţiva ani în urmă, în 1969, revoltele de la Stonewall marcau o nouă etapă a contextului de obţinere a drepturilor, impunând cu sine nevoi legislative şi de schimbare a mentalităţilor sociale, realităţi care se refractă şi în plan cinematografic, inclusiv al unor producţii hollywoodiene. Cu toate că se observă o detaşare relativizată de tendinţele stereotipale, ele există încă şi îşi fac simţită prezenţa în filmul mainstream, care propagă şi un alt tip de atitudine, documentarul imputând utilizarea termenului "faggot", des întâlnită, fără a avea scop moralizator sau a fi condamnată în vreun fel, situaţie pe care The Celluloid Closet o prezintă printr-un montaj alert de momente în care filmele anilor '60 şi '70 folosesc termenul fără consimţământ, relevând atitudinea homofobă a producţiilor de Hollywood. Cruising (1980) e un alt exemplu de portretizare demonică, iscând proteste ale comunităţii LGBT+. Ron Nyswaener, scenaristul Philadephia, descrie cum el şi iubitul său au fost atacaţi de câţiva tineri angajaţi ai unui cinematograf în care Cruising rula, ameninţaţi că vor avea soarta personajelor din film. Au existat însă şi maniere exclusiv pozitive de reprezentare a relaţiilor homosexuale, Making Love (1982) fiind prima încercare de acest tip, produsă de un studio major, venind însă însoţit de un text introductiv în care se recomanda posibil mult prea puternic pentru o parte a publicului, dar autoevaluându-şi efortul de a asocia iubirea unui asemenea tip de relaţie ca o marcă a empatiei şi a progresismului.
Fie că sunt relaţii atribuite unor intenţii directe, precum Ben Hur, fie interpretări ulterioare, ca Rebel Without a Cause, The Celluloid Closet redă într-o formulă evolutivă şi urmărind într-un spectru atitudinal gradat, tiparele cinematografice ale portretizării homosexualităţii, având meritul de a depăşi climatul speculativ şi de a oferi o înţelegere mai clară a intenţiilor din spatele unor filme analizate prin seria de interviuri cu persoane cheie ale filmului şi literaturii queer, ca şi cel de realiza într-o manieră obiectivă o schiţă istorică a grilei de analiză queer în cinema.