Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Iluzia comică

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mai mult deziluzie şi mai puţin comică - Iluzia comică


mai 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ar fi de presupus că, atunci când un teatru profesionist (şi subvenţionat de la bugetul comunităţii locale) - în acest caz Teatrul Excelsior, din Bucureşti - alege să monteze un autor clasic, decidenţii au în vedere cel puţin unul dintre următoarele aspecte: actualitatea temei sau a subiectului; valoarea recunoscută a scriiturii dramaturgice; originalitatea viziunii regizorale propuse; afirmarea unuia sau mai mulţi membri ai trupei actoriceşti, distribuiţi în roluri care să le evidenţieze cota profesională. Asta cu atât mai mult cu cât este vorba despre unul dintre titanii dramaturgiei universale, Pierre Corneille, supranumit "părintele tragediei clasice franceze."

În cazul de faţă, ne aflăm în faţa unui text deloc faimos (şi, cu atât mai puţin, generos) al lui Corneille, datând din perioada căutărilor personale. Căci această Iluzie comică pare, mai curând, un element minor de trecere, de căutare şi de clarificare a intenţiilor sale, într-un an (1636) în care scriitorul a produs, pe lângă cea de care ne ocupăm, nu mai puţin de alte 5 piese: Clitandre, Văduva, Galeria palatului, Dama de companie şi Piaţa regală - mai toate rămase în penumbra palmaresului său prestigios. Asta la aproape jumătate de secol după ce Shakespeare uluise o întreagă Europă - şi ridicase standardul pretenţiilor - prin forţa şi diversitatea creaţiei sale dramaturgice: tragedii, drame istorice, comedii. De altfel, însuşi Corneille avea să-şi definească această operă, nu foarte reuşită, drept "un monstru straniu (...) Oricât am vrea să încercăm să găsim un nume pentru invenţia bizară şi extravagantă (sublinierea mea), ea este nouă şi adesea farmecul noutăţii nu trece printre francezii noştri drept o cât de măruntă calitate!" Deci, un experiment; unul nu tocmai reuşit, din moment ce autorul l-a abandonat repede, orientându-se spre marile sale tragedii - cele cu care Iluzia comică nu prea are... nici în clin, nici în mânecă.

Avem aici de-a face cu o încercare pentru care denumirea "stil baroc" este mai degrabă un eufemism menit să facă pasabilă făcătura destul de improvizată şi de inconsistentă a poveştii, a personajelor implicate şi a relaţiilor dintre ele. Cât despre idei, mesaj, eventuale semnificaţii... putem trece liniştiţi mai departe, fără a ne mai bate capul asupra a ceea ce ar fi vrut să spună. Căci...

Ce se întâmplă în agitaţia săltăreaţă care umple, timp de peste oră şi jumătate, scena? Un tată, nefericit până la disperare, îşi caută prin lume fiul cam zăpăcit, cam iubăreţ, desigur curajos, cum îi şade bine unui aventurier şi, pe această bază - fireşte - dispărut prin lume, ca orice pierde-vară alergând după caii verzi pe pereţii amorului. Ghidat (ba chiar asigurat, într-un mod mincinos) de Personajul vrăjitor-duh că totul se va termina cu bine, părintele îndurerat, apoi îndulcit cu ceva speranţe, stă cuminte, într-o margine a scenei asistând, laolaltă cu spectatorii, la poveştile încurcat-amoroase prin care junele găseşte de (ne)cuviinţă să-şi agite hormonii prin preajma unei femei... deloc potrivită (şi cu atât mai puţin sortită) lui. Deşi o naivitate, demult dispărută din rândul actualei generaţii de spectatori, ar trebui să ţină lucrurile în hăţurile obişnuitului happy end... uite că, aici, totul iese pe dos, amorezul năuc pierzîndu-şi în mod deloc eroic, dar stupid, viaţa. Aici avea autorul perfectă dreptate, când vorbea de "monstrul staniu". Un artificiu demn de naivitatea sec. XVII explică inconsecvenţa cu care este condus conflictul prin aceea că... vezi Doamne, aşa e la teatru! Şi că scena e altceva decât viaţa, iar actorii... Decenţa şi respectul datorat autorului ne îmboldesc să ne facem a-l uita, aici, pe Shakespeare cu versul său: "Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii actori". În fine, mici şi (ne)vinovate împrumuturi; ca, de altfel, şi manevra sticluţei cu otravă care pune capăt, într-un fel sau altul, chinurilor amoroase - de la Julieta până la... Miţa Baston.

Alexandru Darie montase aceeaşi Iluzie comică la Teatrul de Comedie, în urmă cu aproape 20 de ani, reuşind o performanţă absolut remarcabilă, chiar unică, apreciată şi premiată ca atare de către UNITER (cel mai bun spectacol în anul 2000). Faţă de precaritatea textului (cu tot respectul, dar...), era greu de crezut că o nouă încercare ar mai găsi resurse estetice pentru un nou succes. Fapt la care orice regizor cu experienţă s-ar fi gândit, probabil, înainte de a-şi face propriile iluzii.

Ceea ce n-a împiedicat-o pe tânăra Anca Ciuclaru să accepte această primejdioasă provocare. (Sau sarcină de serviciu?) De ce a făcut-o? Mai ales că, aflându-se abia la al doilea spectacol montat pe o scenă profesionistă, (după TimeAholics, de Bogdan Capşa), îmi vine greu să înţeleg dorinţa ei declarată de a se refugia într-un univers infantil-idilic, ca formă de retragere (protest?) faţă de temele teatrului de actualitate. Sigur, sună bine să teoretizezi prin formule de genul "mesajul se apropie de crezul meu artistic, acela că oglinda scenei va reflecta mereu şi mereu viaţa, celebrând contradicţiile şi incertitudinile umane şi afirmând încă o dată că Teatrul poate fi cel mai bun mijloc de cunoaştere a omului", cum scrie regizoarea, în programul de sală, sub titlul lozincard-naiv-avântat: "TEATRUL, cel mai bun mijloc de cunoaştere a omului".

Iarăşi, înţeleg că "fiecare Teatru are o strategie şi anumite dorinţe în ceea ce priveşte repertoriul" (idem). Mă tem că, din negocierea unor proiecte şi contra-proiecte, mai mult sau mai puţin convenabile, alegerea Iluziei comice rămâne doar un compromis călduţ, liniştitor pentru... toată lumea - inclusiv pentru Primăria Capitalei; cea care îşi exhibă cu aplomb (chiar de pe coperta programului de sală) puterea stăpânitoare asupra teatrului, prin schema de personal, legislaţia organizatorică şi banii cu care-l subvenţionează. Să înţelegem, oare, că discuţiile de la precedentul spectacol (celebrele vizionări, care încep să amintească de-alde tovarăşul Măciucă de la C.C.E.S.) au determinat-o, oare, pe Anca Ciuclarul, să prefere orice altceva decât un text cu conotaţii actuale?

Altfel, eforturile ei de a stoarce textul corneille-ian sunt înduioşătoare, pe alocuri chiar meritorii... dar atât. Ce să scoţi dintr-un text a cărui uzură morală (valoarea literară, contextul) este mai mult decât limitativ? Chiar dacă actorii joacă cu un dinamism efervescent, străduindu-se a convinge că merită să facă parte din colectiv, scena colorată şi costumele (acestea fiind asumate de Maria Nicola) completând o senzaţie de voioşie infantilă, la urmă stai şi te întrebi: Ei, şi...? Cui se adresează această "jucărie" prăfuită, depăşită, cu serioase vicii de fond, dar şi de formă? Personal, îmi vine greu să cred că - venind la teatru altfel decât în mod organizat - copiii de peste 12 ani ar gusta o asemenea poveste. Orizontul lor de aşteptate, de gândire, şi de consum cultural se situează pe cu totul alte coordonate decât cele ale Iluziei comice. Aşa că... pentru cei care cunosc limba franceză, rămâne valabilă sintagma "Pas d'illusion"!



 Toate articolele despre Iluzia comică


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer