Lucrurile se petrec uneori după corespondenţe ciudate. Se făcea că ieşisem din casă ca să merg spre Mall să văd Dark Water. Pe coridor mă opresc două vecine ca să discutăm despre infiltraţiile care ne tot lovesc pe noi, locatarii de la ultimul etaj, şi despre ce-ar trebui să facem. Ajung la film, unde mă nimeresc lîngă Mihai Chirilov şi, comentînd filmul, ne dăm seama că tot lîngă mine a stat şi acum doi ani (?), cînd am văzut varianta originală a peliculei, cred că la un TIFF clujean.
În Dark Water (tradus la noi prin Apă întunecată), nebunia pleacă de la o pată de igrasie. O femeie se mută cu fetiţa ei într-un apartament nou, destul de înghesuit, dintr-un cartier cu blocuri ca nişte stupi pentru oameni cu bani puţini. Blocul e cam sinistru, nu prea mai stă nimeni pe-acolo, iar cei cu care are femeia de-a face sînt ciudaţi. Primul lucru nelalocul lui e însă pata de igrasie de pe tavan, care o nelinişteşte pe femeie.
Dark Water a fost mai întîi filmul ieşit în 2002 şi realizat de marele maestru al horror-ului japonez, Hideo Nakata, după scenariul unui alt maestru, Koji Suzuki (autorul lui Ring). În acest an, Walter Salles a ieşit cu varianta lui la Dark Water, replica mutînd acţiunea din Japonia în America, mai precis pe Insula Roosevelt din New York - o cu totul altă Americă. Într-adevăr, încă de la primele cadre, pelicula rupe legăturile cu noţiunile noastre de film american (să nu uităm că e primul film al brazilianului Salles la Hollywood). Trecînd din Manhattan în Roosevelt Island parcă treci, pe sîrma telecabinei, în cealaltă lume.
Salles filmează mai mult pe ploaie şi ceaţă, culorile sînt fie cenuşii, fie maronii, iar locuinţa femeii bate în verzuliu sau roşcat. Oricum, nu e o casă îmbietoare. Salles nu-şi ia picioarele la spinare, ci urmăreşte filmul original pas cu pas, cu admiraţie făţişă, astfel că păstrează în linii mari distilarea suspansului, magistral realizată în filmul lui Hideo Nakata. Personal, prefer originalul japonez, care mi s-a părut mult mai straniu şi mai elegant. Dar nu pot nega calităţile realizării lui Salles, care a reuşit să creeze o atmosferă aparte, dar care a redus cumva mediul la un soi de rezervaţie organică (poate şi din pricina culorilor). O rezervaţie de asociali, de oameni scoşi din contextul social. (Vezi şi excelentul avocat jucat de Tim Roth, care-şi are biroul în maşină şi se dă familist pentru a păstra aparenţele şi intimitatea.) Filmul japonez bătea spre abstract, spre uscăţime albăstrită, spre albul macabru al liniştii, spre groaza galbenă a finalului. Varianta lui Salles vine cu o fantomă americană mai umanizată, mai agitată, mai vie şi, implicit, cu o atmosferă de seră otrăvită, de igrasie verzulie, scîrboasă.
Copia sau originalul?
Ce am admirat în filmul lui Hideo Nakata am găsit şi aici - normal, e parte esenţială: faptul că horror-ul nu e gratuit ca în atîtea alte filme de zi, ci e suprafaţa unei istorii care leagă paranormalul de abisurile psihologice. "Fantomiţa" din film nu e - se vede la final - decît o fetiţă tristă, care nu s-a obişnuit cu ideea că mama ei a părăsit-o. Salles (sau poate producătorii americani) nu s-a putut abţine de la a americaniza fantoma-fetiţă, dîndu-i tuşa aia rea şi răsfăţată din filmele de gen. În filmul lui Hideo Nakata, "fantomiţa" era mai ales o fetiţă părăsită şi de aceea era mult mai uşor şi mai pervers finalul - femeia îşi părăseşte propria fetiţă pentru a rămîne cu fantoma. Un sacrificiu pe muchie, pentru că femeia îşi salvează propriul copil, dar poate că şi cedează în faţa tentaţiilor inconştientului. Pentru că, e evident, apa e unul dintre marile simboluri ale inconştientului - vezi şi terminologia onirică ce ia în considerare toate aspectele ei - curată, tulbure, apă curgătoare, apă stătătoare etc.
Atît filmul lui Salles, cît şi, parcă mai mult, originalul semnalează acest lucru fără a lipi indicatoare pe pereţi - asocierile numai spectatorul le poate face. Da, substanţa filmului e bogată şi zemoasă, dar, din nou, parcă mult mai bine mi-a picat filmul japonez, care era mai puţin fizic.