"Mă bazez pe faptul că", în primul rînd, percepţia despre "omuleţul E.T." nu s-a schimbat. Dee Wallace, cea care interpretează rolul mamei copiilor, declara în 2002: "Mă întreba lumea cum e să joci cu o păpuşă şi eu spuneam: care păpuşă? E.T. era viu, era precum copilul meu". Pe urmă sînt mărturiile micuţilor, pe atunci, actori. Henry Thomas, interpretul lui Elliott, povestea în acelaşi an că nu i-a fost deloc greu să joace cu "păpuşa" E.T. (manevrată prin tot felul de manete), datorită ochilor ei albaştri, calzi şi umani. Faptul că Spielberg a ales să filmeze în continuitate le-a permis celor trei copii să trăiască povestea din film, mai ales că se şi "împrieteniseră" cu extraterestrul (sînt inserate şi imagini de pe platou cu Drew Barrymore (Gertie) mîngîindu-l pe cap şi vorbindu-i).
În secvenţa în care E.T. e în "moarte clinică" şi medicii (care erau medici pe bune, prietenii medicului de familie al lui Spielberg) încearcă să-l resusciteze, criza de plîns a lui Drew Barrymore e reală. După filmare, Spielberg nu ştia cum s-o potolească pe copilă. E.T. e un film ce nu se trece, pentru că răspunde unor aşteptări la care spectatorul-om nu are cum renunţa - la dorinţa de a avea un prieten care să îţi vindece rănile, în principal, dar şi la dorinţa de a cunoaşte necunoscutul, de a-l apropia.
Operatori care vorbesc despre cel de-al Doilea Război Mondial
O puternică senzaţie de realitate o dă însă şi un film diametral opus basmului lui Spielberg. Se numeşte Shooting the War şi e un documentar produs în anul 2000 de acelaşi regizor, în care sînt înregistrate (în 88 de minute) mărturii ale unor operatori de pe frontul celui de-al doilea război mondial. Nici nu ştiam că au fost şi că mai trăiesc atîţia. Unul dintre ei s-a aflat într-unul dintre avioanele care au bombardat Ploieştiul pe 1 august 1943 - şi e ciudat să vezi de la înălţimea avionului "inamic" şi a timpului căpiţele de fîn şi parcelele care numai româneşti pot fi. Sînt în film cîteva momente extraordinare. Unul e cel de pe un portavion din Pacific. Cade un obuz dintr-un avion, urmează o zdruncinătură, aparatul se redresează, dar în secunda următoare puntea e împroşcată de sînge. Sîngele operatorului. Sau o secvenţă filmată parcă la Köln, în care operatorul a filmat pe viu distrugerea unui tanc. Ori în Filipine, cînd un japonez iese în flăcări dintr-un buncăr incendiat de americani. Sau imaginile de la eliberarea Buchenwaldului, cu prizonierii scheletici privind prin noi, toţi cei din viitor, şi cu zecile de vagoane pline cu cadavre, pe care nici operatorul n-a avut tăria să le filmeze (a pasat aparatul). Vine apoi imaginea femeii japoneze care vede de la o oarecare distanţă aparatul de filmat şi, crezînd că e o armă şi fiind pe faleză, îşi aruncă întîi copilul în apă, apoi se aruncă şi ea. În urmă, operatorul filmează cadavrul copilului plutind ca o haină; imaginile de la Nagasaki, umbrele lăsate de obiectele carbonizate pe perete sau supravieţuitorul (despre care aflăm că va muri peste două zile) care se plimbă ca Iisus, cu un toiag, printre ruine; mulţimea de oameni din Milano, cînd Mussolini şi Clara Petacci au fost spînzuraţi, şi cadavrele lor aşezate, pentru a fi filmate, cap în cap, căci, în oricare altă poziţie, capul lui Mussolini ar fi căzut.
Printre lucrurile pe care le regret e că nu s-a descoperit cinematograful mai repede. Cum ar fi fost să fi avut azi imagini de la Cruciade, de la descoperirea Americii, de la arderea pe rug a Ioanei d'Arc?