Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mincinosul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La ordinea globalizată a zilei - Mincinosul


aprilie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Orice opţiune repertorială a unui teatru serios, trebuie privită ab initio prin prisma considerentelor care au determinat-o: prestigiu cultural prin reevaluarea unor valori din dramaturgia clasică; viziunea regizorală inedită, propusă şi acceptată; considerentele audienţei la public, respectiv (să nu ne sfiim să acceptăm) gustul publicului.

În cazul montării Mincinosului, la Teatrul Sică Alexandrescu, Braşov, la peste un sfert de mileniu (!) distanţă de la data premierei absolute, lucrurile par destul de limpezi: tema şi năravurile rămân de mare actualitate. Regizorul Vasile Nedelcu, revine la Braşov cu o colaborare care nu putea fi una oarecare; iar publicul... el vrea să râdă. "Distrează-te, române!" a început prin a fi un slogan publicitar caraghios, devenit - ne place sau nu - un fel de ideal. Aşa cum trist de fericit (căci nu şade frumos să folosim termenul "cinic") exprima titlul unui spectacol foarte popular la vremea lui: "Asta vreţi, asta vă dăm". La tot cartierul, la toată urbea, naţia...

Că nu e vorba despre o comedie oarecare, aşa cum ne atenţionează regizorul, mi se pare de domeniul evidenţei. Poate totuşi că, peste termenul de capodoperă, s-a mai pus între timp ceva praf. Chiar dacă minciuna şi mincinoşii - ce să mai vorbim...? Dragostea pentru adevăr, la care visează Vasile Nedelcu a pălit şi ea, binişor... Adică, să nu fim ipocriţi: a pălit chiar rău de tot. Şi se tot usucă pe zi ce trece; la noi şi aiurea. Măcar la asta să (nu) fim în pas cu lumea.

Mai mult ca sigur că, acum 250 de ani, când spuneai "mincinos", lumea se ruşina. Acum, însă... au grijă politicienii, comercianţii, televiziunea şi internetul să le deschidă pârtie - că tot suntem la Braşov, iar Tâmpa rămâne eternul patron al urbei. Goldonianul Lelio (Gabriel Costea, într-o creaţie laborioasă), mincinos profesionist şi afemeiat irecuperabil, ar ajunge vedetă; ba chiar mai mult decât atât. Dacă regizorul ar fi avut ideea să-l pună să cânte serenadele (altora!) la saxofon, nici nu ar mai fi fost nevoie de un celebru trabuc, spre a ne gândi... departe. Destinatarele "curţii" insistente (de fapt a asaltului premeditat şi prea-meditat) nu se numesc, nici una, Monica, ci Rosaura şi Beatrice. Dar sunt, Doamne iartă-ne, la fel de "gâsculiţe apilpisite", ieşite pe balcon, la agăţat. Naive (ca să folosim un elegant eufemism), dar pragmatice: ele vânează partide de succes, curtezanul trebuind să fie de neam nobil şi cu punga doldora; nu ştiu de ce, dar îmi închipui că nici la altele nu ar fi dispuse să facă rabat fetele. Ce mai... ştiu domnişoarele ce vor de la viaţă! Iar pentru asta, pun la bătaie tot ce au ele mai atrăgător. La aşa dame, cum să nu apară taman unul ca Lelio? Chiar dacă n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat; iar jupân Goldoni a prins oportunitatea.

De aici, toată sarabanda de încurcături (care mai naive, care mai perverse), omul afundându-se până la ruperea gâtului personal în propriile minciuni. Expuse detaliat, cu acea abundenţă de vorbe înflorite, specifice barocului, cu superficialitatea jovială proprie meridionalilor în special şi latinilor - în special. Şi cu abundenţa de timp, numai bun de pierdut, care făcea viaţa mai relaxată la vremea când a fost scrisă piesa.

Azi, lucrurile s-au mai schimbat, chiar dacă nu în bine. Lumea trăieşte tot mai mult în ritm de videoclip sau click, se prinde repede şi se plictiseşte uşor. Mai ales tânăra generaţie. Minciunile au devenit cool, iar profesioniştii în aşa ceva, vedete. "Minte-mă frumos" s-a transformat într-un precar ideal de viaţă, frate cu românul şi cu apetitul său pentru distracţie. Ce-i drept, la reprezentaţia la care am asistat eu, sala cu o medie de vârstă situată pe undeva, la 25-30 ani, nu a dat prea multe semne de plictiseală, şi asta e bine. Cu siguranţă, ritmul drăcesc, supunându-i pe interpreţi la probe de rezistenţă, veselia contaminantă pentru cine caută doar să se amuze, ca şi prestaţiile actoriceşti -pe alocuri excepţionale - contribuie la succesul pe care reprezentaţia îl înregistrează în faţa Măriei Sale, Spectatorul obişnuit. Nu atât complicaţiile subţiri şi previzibile fac deliciul montării, cât bucuria de a (se) juca printre ele, detectabilă şi admirabilă la nivelul întregii distribuţii. Dacă "bătrânii" Pantalone (Mihai Bica) şi Doctorul (Marius Cisar) aduc o sprinţară senectute, la limita naivităţii spre ramolisment proprie personajelor goldoniene, vâslind vitejeşte şi profesionist prin abundenţa supra-normativă a textului, spectacolul întinereşte, se dinamizează şi explodează pe alocuri, atunci când prim-planul este ocupat de evoluţiile tinerilor Vlad Pavel (Florindo), Bogdan Nechifor (Ottavio), Vlad Jipa (Brighella) şi Gabriel Spahiu (Arlechino), precum şi a Iuliei Popescu (Colombina), Simonei Pop (Rosaura) şi a Claudiei Suliman (Beatrice) - aceasta din urmă văduvită, cred, de inconsistenţa personajului. De la Tătucul Carlo moştenire...

Aici cred că se plasează principala dilemă a regiei: între respectul datorat textului clasic şi modernitatea, inventivitatea de care se vede că autorul spectacolului nu duce deloc (dar deloc!) lipsă. Pentru că sunt destule momente admirabile, în care plastica mişcării, expresivitatea corporală sau frumuseţea subtil-rafinată a pantomimei încântă şi spectatorii, dar şi pe interpreţi. Constat încă odată, cu multă bucurie, profesionalismul la cote ridicate al tinerei generaţii de actori. Or, aici consider că puteau să fie lăsaţi să se desfăşoare aşa cum au arătat că-i pot propulsa talentul şi tehnicile interpretative pe care le stăpânesc cu adevărat admirabil. Esenţializarea semnului teatral, conferă demersului valoare şi actualitate. Aşa cum, la scenele lungi(te) din prea mult respect cultural faţă de tradiţie, simţi parcă nevoia telecomenzii cu fast forward, momentele vii, directe, deştepte, încântătoare prin prospeţimea lor şi adecvarea la prezent m-au făcut să regret lipsa celeilalte comenzi tehnice - de reluare a deliciului savurat.

Scenografia Andrei Bădulescu Vişniec este funcţională la nivelul decorurilor şi inspirată la cel al costumelor, favorizând şi scoţând în evidenţă mişcarea scenică vie, uneori imprevizibilă, dar de efect (coregrafia: Mălina Andrei), pe muzica originală, antrenantă şi completând buna-dispoziţie, semnată de Ovidiu Iloc.

Apelul la dramaturgia universală clasică rămâne salutar, mai ales atunci când textul demonstrează că mai poate fi stors, cu inteligenţă şi har. Dar... aici apare o problemă de principiu - unul grefat pe specificul actualităţii: rămânem cantonaţi în formele vetuste, fatalmente depăşite, sau - atunci când este posibil - acceptăm pretextualitatea şi adecvarea la datele contemporaneităţii? Recent, am avut ocazia să văd, la Teatrul Naţional din Budapesta, un spectacol realmente excepţional care porneşte de la Nunta lui Figaro (regia: Sardar Tagyrowski; scenografia: Judit Dobre Kotay), unde creatorul acestuia şi-a luat îndrăzneala creativă la purtare şi a adus toată povestea nu doar în prezentul imediat, avântându-se fără nici un fel de complex într-o tulburătoare viziune asupra viitorului... de după colţ.

La Braşov, mi-am amintit că nici piesele lui Shakespeare nu se mai bucură, azi, de atâta respect, în păstrarea integralităţii acestora, aşa cum se întâmplă cu mai uşurelul Goldoni. Cu toate acestea (mă refer la lungimile lui respectuoase), spectacolul rămâne viu şi antrenant. Ceea ce nu e puţin lucru!



 Toate articolele despre Mincinosul


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer