Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Teona Galgoţiu, studentă la Regie Film, şi Emil Cătălin Vasilache, student la Comunicare Audio Vizuală, în cadrul UNATC.
Parteneri Media: Scena9, Aarc - All About Romanian Cinema, Dissolved Magazine, SUB25, Decât o Revistă, Acoperişul de Sticlă, LiterNet.ro, Radio Guerrilla şi Festivalul de Film Super.
În 1999, la opt ani după moartea lui Klaus Kinski, Herzog realizează un documentar in memoriam pentru inamicul şi prietenul său, cu care colaborase la cinci filme de lungmetraj. Acestea sunt Aguirre, der Zorn Gottes (1972), Woyzeck (1978), Nosferatu: Phantom der Nacht (1979), Fitzcarraldo (1982) şi Cobra Verde (1987), adică probabil cele mai cunoscute şi emblematice filme de ficţiune realizate de acesta.
Klaus Kinski a fost un actor german, recunoscut pentru meritele sale artistice şi dispreţuit pentru personalitatea sa. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei şi a fost capturat de forţele aliate. A fost închis ca prizonier de război şi s-a întors în Germania în 1946. La întoarcere a început să lucreze ca actor dar din cauza temperamentului său nu şi-a putut păstra locul în vreun teatru. A călătorit prin Germania, Austria şi Elveţia, câştigându-şi traiul din performance-uri.
În acelaşi an cu Mein liebster Feind, apare un scurtmetraj documentar realizat de David Schmoeller: Please Kill Mr. Kinski, în care regizorul aminteşte de comportamentului agresiv al acestuia în timpul filmărilor pentru Crawlspace (1986). Spre deosebire de Mein liebster Feind, scurtmetrajul lui Schmoeller tratează problema pragmatic, vorbind despre dificultatea de a lucra cu actorul şi pretenţiile aproape absurde pe care acesta le avea pe timpul filmărilor. Tonul comic al regizorului şi absurdităţile relatate îi atribuie lui Kinski o aură de copil râzgâiat şi temperamental. Atitudinea regizorului este cel puţin stranie, având în vedere că în 1950 actorul a fost internat într-un spital de psihiatrie după ce a urmărit şi încercat să-şi stranguleze agenta, raportul final diagnosticându-l pe acesta cu psihopatie, deci fiind vorba de un caz clinic.
Cu toate că şi documentarul lui Herzog vorbeşte in extenso despre ieşirile maniacale ale lui Kinski, tonul regizorului este mult mai cald, iar modul în care se reîntoarce la relaţia acesta poate fi interpretat ca o scrisoare de dragoste. Documentarul este compus din revizitări ale locaţiilor în care regizorul şi-a turnat filmele, interviuri cu echipa şi filmări de arhivă cu ieşirile actorului. Herzog vorbeşte în faţa camerei, arătând din când în când locul unde s-a întâmplat una sau alta, iar când intervievează, e prezent şi el în cadru. Un bărbat care făcuse figuraţie la Aguirre povesteşte un episod în care Kinski, din proprie iniţiativă, l-ar fi lovit în cap cu o sabie din recuzită. Bărbatul arată spre cameră cicatricea de pe creştet şi spune că norocul său a fost o cască de metal pe care o purta, ce l-a protejat de lama sabiei care l-ar fi omorât. Alte amintiri ale membrilor echipei costau în Kinski împuşcând spre cortul lor pentru că era deranjat de zgomotul pe care îl făceau, actorul devenind gelos pe atenţia pe care o primea un operator care îşi despicase palma într-un accident pe vaporul din Fitzcarraldo, şi alta în care tribul din acelaşi film se oferise să îl ucidă pe actor dacă Herzog ar fi dorit asta.
"Performanţa" lui Kinski de a fi cel mai dispreţuit membru al unei echipe de filmare unde regizorul alege ca locaţie jungla, la sute de kilometri de civilizaţie, fără măcar o aparentă grijă faţă de siguranţa acestora, este într-adevăr remarcabilă. O altă întâmplare povestită de Herzog, una descrisă şi în autobiografia actorului, vorbeşte despre o tentativă de dezertare a acestuia în timpul filmării pentru Aguirre. După spusele regizorului, în urma unui conflict cu un membru al echipei de filmare, Kinski a decis să plece. Herzog spune că singurul motiv pentru care nu l-a dat afară pe operator era solidaritatea echipei de filmare şi faptul că dacă pleca el, plecau toţi. În acel moment, mai adaugă el, şi-a luat arma şi l-a ameninţat pe Kinski că dacă pleacă, îl împuşcă. Actorul a rămas iar filmul a fost dus la final. Dacă ar fi să ne luăm după abundenţa de anecdote nefavorabile lui Kinski, o întrebare bună ar fi "şi de ce aţi mai făcut încă patru filme împreună?", iar răspunsul la această întrebare, care pare că stă pe buzele tuturor, nu vine niciodată.
Regizorul păstrează pe tot parcursul filmului un discurs oarecum obiectiv, care denotă pasivitate şi în care pare că nu reuşeşte să pună punctul pe "i". Răspunsul acestei căutări, care nu e clar dacă e lăsată deschisă pentru efect dramatic ori pentru că Herzog nu poate admite evidentul, este că nebunia lui Kinski e complementară nebuniei sale. Niciodată în film acesta nu îl blamează pe actor, iar singura critică pe care i-o aduce este legată de caracterul său şi de antiteza între imaginea de sine, de om al naturii şi faptul că pe durata filmărilor, Kinski s-a aventurat o singură dată în junglă, asta pentru a i se face fotografii. În secvenţele de arhivă cu cei doi este evidentă relaţia puternică pe care o au, iar faptul că filmele pe care le-au făcut împreună sunt emblematice pentru carierele lor nu este întâmplător. Filmul e epitaful uneia dintre cele mai strânse, bolnăvicioase şi personale relaţii regizor-actor din istoria cinemaului.