În orice casă există cel puţin două scaune. Scaunul ei şi scaunul lui. Mai există şi scaunele celor care vin şi pleacă. Cînd casa e goală, scaunele sprijină replici, amintiri şi mai ales dorinţe. Ce ar fi putut fi şi n-a fost sau ce a fost şi nu va mai fi.
În spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză, scaunele devin prezenţe subiective, celule care, puse cap la cap, alcătuiesc un organism parcelat ca un teren. Mobila capătă consistenţa personajelor ce se afundă în ea şi îi iau forma. În această concreteţe localizată în apariţia scaunelor personalizate stau inteligenţa şi cheia spectacolului. Scaunele nu mai sînt un concept abstract, un stereotip, nu mai sînt un plural nedefinit punctual. Ele sînt singularizate prin povestea personală pe care o duc şi devin asemenea unor clanţe care, apăsate, deschid culoarul istoriei personajelor. Sînt ca nişte coperţi vii în interiorul cărora pulsează multiplicarea lui "ceea ce a fost" şi proiecţia lui "ce va fi". Viitorul e reversibil, repetabil şi redus la un moment dat la un calup de rămăşiţe. Privind spectacolul, ai senzaţia că răsfoieşti un album vechi de fotografii şi încerci să identifici cine cu cine mai seamănă.
Frunză aplică textului o regie carnală, în sensul în care găseşte individ/ualitatea vie a obiectelor şi corelativul intim al sensurilor generale.
Scaunele este un text despre scenarii virtuale, despre ramificaţii ale verbului "a fi". Tocmai de aceea soluţia regizorală, dublată de o scenografie care resuscitează obiectele şi canalele lor de legătură, e excelentă. Adriana Grand acoperă fiecare scaun cu o rămăşiţă de viaţă: un picior de bărbat sau femeie încălţat adecvat, ochelari, o partitură muzicală, un costum de haine etc. Ca şi cum ar face inventarul unor fragmente de umanitate, urcate în lift şi chemate la o ultimă conferinţă. Există o replică esenţială în text, care e codul întregului spectacol: "Dumneavoastră... care sînteţi resturile omenirii...". Aceste resturi devin compozitul corpurilor materiale.
Frunză nu traduce obiectual textul lui Ionesco, nu îi redă referentul aşa cum apare el numit în piesă, nu îl dublează, ci îl semnifică dramatic, prin acumulare de detalii umanizate. Stabileşte un fir roşu între posesorul scaunului şi obiectul posedat, între ceea ce purtăm în noi şi ceea ce sîntem. Regizorul decodifică mesajul scaunelor şi trasează spaţiile identităţii lor într-o montare despre naraţiunea fiecărui scaun, despre plusul lui animat.
Spectacolul lui Frunză e un fel de the remains of our days. Sau un fel de neverending story. E un laborator al recuperării memoriei subiective. E o madlenă. Fiecare scaun e eprubeta în care se amestecă micile nimicuri ale vieţii, care erup pe scenă. E accentuat efectul dinamic al absenţei invitaţilor imaginari prin mişcarea din ce în ce mai rapidă a lumilor lor concentrate. Scaunele substituie biografia şi evoluţia. Ele sînt amintirile fulgurante ale unor existenţe cu spătar mobil. Scaunul ispitei (un picior senzual e agăţat de el, scaunul fotogravorului, scaunul nunţii pe spătarul căruia este pusă fotografia unui cuplu, scaunul cîntăreţului rock, pe care e aşezată o chitară, scaunele mici ale copiilor, scaunele de jucărie), toate sînt clipuri ale trecutului şi ale posibilelor trasee viitoare.
Relaţia dintre Semiramida (Ildikó Jarcsek-Zamfirescu are o forţă magnetică de a scoate din personaj stări total diferite: ocrotire, lascivitate, fragilitate) şi Mareşalul imobilului e, în interpretarea lui Frunză, o relaţie matern-protectoare. Mareşalul e interpretat de tînărul Boris Gaza exact ca un copil-filosof nerăbdător şi neputincios.
Scaunele e spectacolul cenuşii dintr-un crematoriu cu lift interior. E momentul televizat al sfîrşitului.
Fişă tehnică:
Scaunele de Eugène Ionesco
Teatrul German de Stat din Timişoara;
Regia: Victor Ioan Frunză,
Decorul, costumele şi instalaţiile: Adriana Grand;
Muzica originală compusă şi interpretată: Cari Tibor;
Cu: Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, Boris Gaza, Balazs Attila