Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Andreea Chiper, studentă la Comunicare Audio-Vizuală, şi Bogdan Balla, student la Regie, în cadrul UNATC.
Parteneri Media: Scena9, Aarc - All About Romanian Cinema, Dissolved Magazine, SUB25, Decât o Revistă, Acoperişul de Sticlă, LiterNet.ro, Radio Guerrilla şi Festivalul de Film Super.
În 1972, Chantal Akerman experimenta un joculeţ autobiografic foarte reuşit: La chambre e un scurtmetraj cvasi-documentaristic unde un aparat de filmat se învârte şi panoramează interiorul unei camere în plină dezordine tinerească, surprinzând-o pe Akerman aşezată în pat, iniţial nemişcată şi apoi, odată cu revenirile aparatului asupra locului unde poposeşte, dezmeticindu-se încet, muşcând dintr-un măr şi pendulând între priviri în gol şi ocheade timide aruncate camerei. Spaţiile şi radiografia lor lentă - pentru că în filmele sale e evidentă predilecţia pentru travelling-uri lungi sau planuri-secvenţă fixe - s-au dovedit unul din interesele centrale în filmografia cineastei, iar primele scurtmetraje nu fac rabat de la scotocirea (uneori poetică) în organicitatea locurilor.
Prima parte din Je, tu, il, elle (1975) e un ecou răspicat al acestei aplecări: protagonista (Akerman însăşi) se supune unei autoizolări într-o cameră mobilată sumar (iarăşi plonjeu în trecut, în Saute ma ville regizoarea nefăcând altceva decât să se închidă într-o bucătărie şi apoi să distrugă sistematic tot mitul ordinii domestice, făcând praf vesela şi nişte tigăi). Tânăra îşi consumă sihăstria cu încăpăţânare, în mici acte de teribilism docil: o saltea mutată dintr-o parte în alta (funcţionând foarte bine şi ca paravan, atunci când fereastra arată prea multe în afară, sau când lumina acoperă prea mult), zahăr pudră înghiţit de-a valma şi o scrisoare-fluviu înşirată pe podea. Aici devin vizibile urmele unui Tu virtual (despre care nu mai aflăm realmente nimic), o alteritate construită asiduu în epistole (dar în fapt volatilă şi pur ipotetică), o altă faţetă a portretului încremenit pe care şi-l face Akerman: je reste immobile, attentive et couchée sur mon matlan. Regizoarea alege să traducă atât evidenţe din gestica personajului, cât şi informaţii obturate (conţinutul scrisorilor, trecerea timpului, cantitatea de zăpadă depusă afară), voice-over-ul melanjat cu zgomotele străzii ghidând spectatorul prin fluxul de gânduri şi intenţii, iar asta aduce un plus în tabloul denudării. Fata e un nud în permanentă mişcare dintr-o poziţie în alta, dintr-o înlemnire în alta, jocul cu hainele (îmbracă-dezbracă-înveleşte) având în sine o senzualitate foarte simplă, în perfect racord cu austeritatea încăperii.
Idila fugitivă cu şoferul de camion schimbă macazul iniţial şi deturnează atenţia spre exterior: tânăra părăseşte camera şi întâlneşte personajul lui Niels Arestrup făcând autostopul, cei doi urmând să împartă o vreme câteva băuturi la bar, o masă şi chiar intimităţi surprinzătoare, atunci când şoferul se rade în baia unei benzinării, când povesteşte despre soţie sau alte fleacuri cotidiene. Aici, una din cele mai persistente secvenţe din film compune o retorică naturală a tăcerii stratificate în lucruri şi spaţii: la o masă (cu alte două scaune goale, interpuse între cameră şi personaje), cei doi beau bere şi fumează, privindu-se (reciproc) foarte rar, în timp ce în spatele lor se întrevăd nişte peşti exotici prin geamul transparent al unui acvariu. Există în un soi de atracţie uşor stânjenită în conduita fetei, continuată mai apoi şi în actul sexual (redus doar la contribuţia bărbatului, singurul care apare în imagine), şi care în ultimul segment al tripticului va deraia spre un preludiu foarte pasional. Reîntâlnirea a două prietene şi pretextul unei gustări cu Nutella pregătesc terenul pentru desfăşurarea de forţe erotice de la final; aureolate de un queerness foarte fin, ultimele cadre completează totuşi miza ambiguităţii sexuale jucată de Akerman (deopotrivă în disponibilitatea pentru experiment şi în curiozitate). În fond, toată perindarea ei între diferite singurătăţi (a ei şi a celorlalţi, întrucât explorează numai terenul unor oameni singuri - şoferul exilat în cabina camionului şi fata singură în casă) e o manieră de ieşire din toată (auto)căutarea fără ţintă, ambalată într-o dialectică ce plonjează din monolog în vorbăraie ascultată docil şi apoi în tăcerea complice de la sfârşit.
Neîndoios, Je, tu, il, elle este una din cele mai izbutite cronici de vârstă a explorărilor, în care tribulaţiile plictisului sunt ambalate minuţios în structura lejeră a minimalismului din mizanscenă; plimbându-se prin fragmente de locuinţe şi singurătăţi, Chantal Akerman trasează o linie generală a ocazionalelor ciocniri cu Celălalt.