La Timişoara, premiera Nopţilor albe de la Teatrul Naţional Mihai Eminescu s-a întâmplat în 2014. Tot într-o versiune de sorginte italiană: Stefano De Luca (regie), Linda Riccardi (scenografie).
Triunghiul: el, însinguratul visător din Petersburgul atâtor proze ale lui Dostoievki (Călin Stanciu Jr.), ea, îndrăgostită de chiriaşul care completează veniturile modeste ale bunicii oarbe (Mădălina Ghiţescu-Petre), celălalt el, bărbatul chipeş, ştiindu-se iubit, plecând la Moscova pentru un an, promiţându-i că se va întoarce (Matei Chioariu). Se va întoarce?
Patru nopţi. Patru nopţi pe lacul unui lac. Sau cel puţin aşa ne face să credem scenografia minimalistă a Lindei Riccardi, al cărei principal atu sunt reflexiile luminilor (fain imaginate de Lucian Moga) pe luciul apei şi, de-acolo, pe uriaşele perdele ce desenează siluete fantomatice la fiecare coborâre şi urcare.
Regia lui De Luca e clasică, deci discretă. Cei doi, visătorul şi ea, îşi vorbesc, şi îşi vorbesc, şi îşi vorbesc. El, prin monoloage lungi, rostite pe ton potrivit, cu pasiune, dar şi cu timiditate, cu speranţă, dar şi cu resemnare. Ea, prin dese evocări ale trecutului, înscenate prin câteva cadre delicioase, mix de umor şi nostalgie, în care strălucesc Bunica (Andrea Tokai) şi Slujnica (Mirela Puia). Ale trecutului şi ale lui, iubitului. Primului iubit. Unicului iubit.
Visătorul îşi imaginează că ar putea fi al doilea. Deşi ea îl avertizează că între ei e loc doar de prietenie. Dar apoi se înflăcărează. Şi îl face să creadă că ar putea fi şi altceva. Sau parcă nu. Călin Stanciu joacă remarcabil rolul necredinciosului care crede! Mereu pe muchie. Mereu balansând între optimism şi disperare, între vis şi realitate.
Ei, Mădălina Ghiţescu-Petre îi împrumută nestăvilita forţă de a îmbrăţişa până la sufocare prima iubire. Apoi prima decepţie. Apoi o potenţială a doua iubire. Apoi revenirea la prima. Unica.
Lui, chiriaşului iubit, Matei Chioariu îi împrumută multe gesturi şi puţine vorbe. Suficient cât să creeze o prezenţă. Căreia ea nu îi poate fi infidelă.
Mai ţine o astfel de poveste în vremurile noastre? Spusă onest, fără artificii, cu un aer vag desuet? Mai rezonează cineva la timiditate, la promisiuni, la aşteptări, la reîntoarceri?
În sala mare a naţionalului timişorean, au fost, la reprezentaţia de început de aprilie 2018, spre 50 de puşti şi puştoaice de maximum 15 ani. Au ocupat rândurile din spate ale parterului şi, vreme de o oră şi 40 de minute, au privit scena. Câţiva dintre ei şi-au strecurat, uneori, ochii pe câte un telefon mobil. Pentru câteva secunde. Dar asta au făcut şi câţiva adulţi. S-a şi vorbit puţin, spre final. Atât. În rest, linişte şi atenţie. La Dostoievski. La timiditate. La promisiuni. La aşteptare. La reîntoarceri. Cum vă sună?
Cu vorbele zilelor noastre (şi, mai ales ale lor, ale adolescenţilor), visătorul a fost friendzoned. N-a priceput aluzia, s-a încăpăţânat să cucerească fata, a şi minţit ca să-şi atingă scopul (minciuna aceasta care, la primele scrieri ale lui Dostoievki, cum e Nopţi albe, e doar enunţată şi lăsată undeva plutind, ca o ameninţare niciodată împlinită, pentru ca în marile sale scrieri de maturitate să devină punctul în jurul căruia gravitează conştiinţele personajelor!), a sfârşit învins şi singur. Ce să se demodeze la o astfel de poveste?
Se vede treaba că, dacă lexicul se schimbă, se împrospătează, se updatează, visele, păcatele, sentimentele ne fac încă transparenţi privirii unui Dostoievski!