Se numeşte HUOOOOO!!! şi e un spectacol în două personaje. Pensionara, fostă profesoară de limba şi literatura română, venită la protest (Christine Cizmaş) şi jandarmul, fost elev adesea absent de la orele de limba şi literatura română, trimis la apărat instituţiile statului (Marian Pârvulescu). Când nu iese în pieţe publice, spectacolul scris şi înscenat de Ovidiu Mihăiţă se joacă acasă la el, adică la Scârţ Loc Lejer, sediul teatrului independent timişorean Auăleu, de găsit lângă centenarul parc Carmen Sylva.
O pensionară faţă în faţă cu un jandarm. Ironii reciproce, mici agresiuni verbale, tandreţuri. Râsete în hohote prelungi şi repetate, de intră în rezonanţă scândurile lungi şi subţiri pe care stau aşezaţi, în 2 rânduri lungi, cei 30 de spectatori. Nişte lacrimi, mai mult sau mai puţin discrete.
"Nu ştiu când a trecut ora asta jumate. Eu fie am râs de n-am mai putut, fie am plâns ca proasta", sună o confesiune la final, pe când actorii îşi ospătau publicul cu o sticlă de Cola şi oarece chips-uri pentru a-i invita apoi la o vizită la subsolul casei, în ceea ce până şi Google Maps ştie să numească Muzeul Consumatorului Comunist.
Chiar, când a trecut ora asta şi jumate? Dar anii, ei când, unde s-au dus? Unde s-a dus vremea când visam să schimbăm lumea sau măcar s-o distrugem, ca s-o reconstruim altfel, mai bună, mai caldă, mai umană? Când ne visam revoluţionari sau anarhişti, când ne urlam iubirile şi urile, când spuneam "Nu!" oricui şi oricând, când contestam prostia, frica, laşitatea! Când ne-am transformat în cei de care râdeam, în cei la care urlam?
Pensionara entuziasmantei Christine Cizmaş ne ia de mână şi ne arată cum am fost, cum nu mai suntem, cum am putea totuşi să fim. Mâncate de frustrare până la ridicol, îmbibate în speranţă până la sublim, zbaterile ei înseamnă felul de a fi al unui om pentru care niciodată nu e prea târziu, pentru care înregimentarea nu e niciodată o soluţie, pentru care pactul cu resemnarea în faţa răului nu e cu putinţă.
La vremea scrierii textului, Ovidiu Mihăiţă pornea de la realitatea unor proteste stradale sporadice. Colectiv încă nu se întâmplase, OUG 13 era departe, Roşia Montană era o excepţie. La acea vreme, jandarmul îşi permitea să ironizeze puţinătatea protestatarilor. Între timp, România a numărat sute de mii de oameni în stradă, făcând spectacolul încă mai actual.
Marian Pârvulescu face din jandarm un personaj naiv, superficial, simpatic, cald. De fapt, jandarmul e o metaforă. În spatele lui, se aşază, în lumina ultimilor ani, puzderia de compatrioţi pentru care protestul nu e de gândit, pentru care blazarea şi supunerea sunt singurele răspunsuri la întrebarea "De ce ne merge rău?".
Viu, dens, muşcător & mişcător, textul lui Mihăiţă îngăduie un final optimist. Gardul ce separă protestatarii şi forţele de ordine e înlăturat. Vie, densă, muşcătoare & mişcătoare, realitatea protestelor masive de la Colectiv încoace nu poate alunga un diagnostic pesimist. Gardul ce separă cele două Românii pare din ce în ce mai adânc înfipt în asfalt. Cine va întinde peste el sticla de Cola şi punga de chips-uri?