Trilogia timpului - Anul dispărut. 200/7

Ajun de Crăciun. Dincolo de fereastra hotelului plouă. Bărbatul îi spune soţiei, la telefon, că ninge. Ar vrea să meargă la Piatra-Neamţ, la amantă. Îi spune soţiei că acuş' pleacă din Bacău şi vine direct la Braşov. Tot vrea, de 15 ani, să divorţeze şi să îşi schimbe viaţa. Soţiei îi spune că după Revelion o vor lua de la capăt, un nou an pentru un nou început.

Personajul lui Gheorghe Visu din Anul dispărut. 200/7 e personajul lui Adrian Titieni din Bacalaureat şi personajul atâtor bărbaţi trecuţi de 50 de ani care amână nedefinit momentul rupturii, eterni prizonieri ai ezitării. Deşi Peca Ştefan îl plasează în România, în 2007, anul de pe urmă al trilogiei sale (ce a debutat cu 1989 la Mic, a continuat cu 1996 la Piatra-Neamţ pentru a reveni, cu 2007, la Mic), el e de găsit şi acum, la 11 ani distanţă, după cum e de găsit şi dincolo de îngustul plai mioritic.

Întreaga poveste din partea secundă a Anului dispărut. 200/7, împărţită în 3 scene în care strălucesc atât consacraţii Gheorghe Visu, Maria Ploae şi Mihaela Rădescu, cât şi junele Ana Bianca Popescu şi Ilinca Manolache, e semnificativ desprinsă de contextul punctual al acelui timp şi al acestui spaţiu. Să fie acesta semnul intrării în normalitate a lumii româneşti? Odată cu intrarea în UE, să ne fi conectat şi la dramele, greşelile, păcatele, visele cetăţenilor trăitori în ţările spre care am privit cu jind atâta vreme?

Restul spectacolului, înscenat, ca de altfel şi restul titlurilor din trilogie, de Ana Mărgineanu, mizează pe particular. O poveste din Vaslui, cu fotbalişti şi traficanţi ce evocă, printre altele, diverse generaţii şi preocupări ale familiei Porumboiu, spune ceva despre o lume încă masiv influenţată de sărăcie şi lipsită de perspective. O întâmplare reală din cadrul Sibiu. Capitală Culturală Europeană 2007 povesteşte despre o lume teatrală mioritică măcinată de compromis, ego-uri gonflate, relaţii cvasi-feudale.

Pastile de-o frază sau de-o poantă ne readuc din memorie bucăţi din acel timp pe care cu greu ni-l putem imagina ca întâmplându-se cu doar un deceniu în urmă. Focalizând pe fragilitatea extremă a memoriei, personajul de final al Silvanei Mihai se joacă cu amintirile noastre, amestecându-le cu retro-fake news-uri. Facem faţă? Recunoaştem minciuna măcar atunci când vine vorba de evenimentele importante ale propriului nostru trecut imediat?

Evocările social-politice sunt treabă de ansamblu. Cioburile de viaţă sunt job-ul fiecărui actor. Primele sunt haios-ironic-acide. Cele de pe urmă pendulează între disperare şi speranţă, între reproş şi empatie, între distanţare autoritară şi apropiere înduioşătoare.

Cu excepţia a două ample monoloage, totul se întâmplă pe repede înainte. Mărgineanu ştie cum să accelereze scriitura deja alertă a lui Peca. Video-urile gândite de Cinty Ionescu accentuează dinamismul. Graba reprezentaţiei oglindeşte viteza vieţilor pe care le trăim. Era să scriu le fugim.

Peca & Ana, alături de trupele de la Piatra-Neamţ şi de la Teatrul Mic, ne-au îngăduit câteva ore de gândire despre 1989, 1996, 2007. Aparent, nişte borne politice care ne-au marcat pe toţi. De fapt, 3 ani pe care i-am trăit şi i-am uitat. Ne-am uitat.