Singurătatea îngăduită de un tată alcoolic şi brutal, de o mamă supusă şi absentă, de un iubit alcoolic şi absent, de un făt absent, absent, absent. Singuratea născută în copilărie, prelungită în adolescenţă, consacrată în viaţa de adult.
Dincolo de excese şi stridenţe, #metoo spune poveştile celor a căror demnitate a fost călcată în picioare de semeni aflaţi în poziţii de forţă. Dincoace de frici şi tăceri, #tiitoo e refugiul celor a căror poveste începe într-un cuplu de părinţi disfuncţional şi continuă într-un nesfârşit şir de erori, frustrări şi neşanse.
One-woman-show-ul Iulianei Crăescu (Vera) aduce pe scena intimă a celei mai mici săli a Naţionalului timişorean câteva dintre cele mai intime, dureroase şi frumoase secrete ale omului tânjind. Capabilă de rapide şi convingătoare schimbări ale registrului de interpretare, sprijinită de un excelent mix între decoruri minimalist-inteligente şi proiecţii video luxuriant-expresive (scenografie: Geta Medinski, video: Sebastian Hamburger), construind în ritmuri progresiv-sofisticat jazz-istice, actriţa timişoreană se livrează fără rest publicului.
Se spune că adevărata întâlnire între oameni e cu putinţă atunci când aceştia sunt dispuşi să-şi povestească slăbiciunile, dubiile, neliniştile. Iuliana Crăescu foloseşte textul Mihaelei Iancu pentru a mărturisi fragilităţi ale omului de azi şi de ieri, de aici şi de aiurea.
Vă aduceţi aminte cum începe Amour-ul lui Haneke? În caz că da, aveţi un indiciu pentru finalul premierei timişorene. Ce făcea personajul lui Jean-Louis Trintignant la final de iubire face cel al Iulianei Crăescu la final de ură. La final de ură pentru tatăl ce nu s-a lăsat iubit, pentru mama ce nu s-a lăsat cunoscută, pentru fiul ce nu s-a născut, pentru casa ce nu s-a construit, pentru viaţa ce a refuzat să înceapă.
"Adulţii nu cred niciodată în ce-şi imaginează", spune Vera. Aducându-şi prietenul imaginar al copilăriei până în vremea vârstei adulte, tânăra femeie îşi amâna maturizarea. Când, în sfârşit, refuză să mai fugă de sine, Vera spune stop definitiv.
Sunt 5 etaje de coborât de la sala Studio Uţu Strugari până în Piaţa (cândva a) Operei, acum a Victoriei. Există acolo, jos, pe frontispiciul Palatului Culturii, o placă: "Vouă, celor care, mulţi sau puţini, cândva, veţi trece, neliniştiţi, peste urmele noastre, ale celor care am fost generaţia lui Decembrie '89, un singur gând: ROMÂNIA".
Textul Mihaelei Iancu şi interpretarea Iulianei Crăescu formulează un gând pentru cei, atât de mulţi şi de neştiuţi, a căror fragilitate a făcut şi face imposibilă coabitarea cu răul şi urâtul vieţii. Urmele lor apar, pentru câteva clipe, pe o scenă unde o actriţă fumează cu degete tremurânde ţigara oferită de un spectator, şi apoi dispar în amintirea celor care s-au întâlnit pentru o oră, într-o seară, într-un teatru.
TN Mihai Eminescu Timisoara
Sala Studio Uţu Strugari
Pe mâine
Text: Mihaela Iancu
Concept & Regie & Actorie: Iuliana Crăescu
Scenografie: Geta Medinski, video şi sound design: Sebastian Hamburger.