Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Teodora Leu şi Laurenţiu Paraschiv, studenţi la Comunicare Audio-Vizuală, în cadrul UNATC.
Parteneri Media: Scena9, Aarc - All about Romanian Cinema, Dissolved Magazine, SUB25, Decât o Revistă, Acoperişul de Sticlă, LiterNet.ro, Radio Guerrilla şi Festivalul de Film Super.
Popularizat de Susan Sontag prin eseul său din 1964[i], camp-ul este "o modalitate de a vedea lumea ca fenomen artistic, care nu se exprimă în termenii frumuseţii, ci în termenii gradului de artificiu, de stilizare."[ii] Ceea ce face Paul Verhoeven în filmul său din 1995, Showgirls, este tocmai asta: ia o poveste despre ascensiune către succes care nu se diferenţiază cu nimic de cele din All About Eve (r. Joseph L. Mankiewicz, 1950) sau A Star Is Born (r. George Cukor, 1954) şi o suprastilizează din dorinţa de a îndepărta orice urmă de realism. Acesta a afirmat despre scenariul lui Joe Eszterhas că "încapsulează tot ce e greşit cu cinemaul american şi cu reprezentarea în cadrul acestuia a sexului şi a femeii în corelaţie cu sexul"[iii], astfel că putem vorbi despre o satiră, o ecranizare ale cărei greşeli sunt conştiente, asumate şi menite să ironizeze aceleaşi defecte ale altor filme care se vor serioase. Bineînţeles, şi Showgirls este "un film serios", aşa cum l-a catalogat însuşi regizorul într-un interviu ulterior, şi deşi acest adjectiv funcţionează ca argument împotriva caracterului satiric menţionat mai devreme, alimentează aspectul camp propus de Sontag în eseul său.
Însă filmul de faţă nu este în totalitate camp, dacă e să respectăm spusele lui Sontag mot-a-mot. Într-una din note, aceasta menţionează că "a scoate în evidenţă stilul înseamnă a dispreţui conţinutul sau a manifesta o atitudine neutră faţă de acesta. E de la sine înţeles că sensibilitatea camp e dezangajată, depolitizată - sau cel puţin apolitică."[iv] Pe când Showgirls nu e deloc dezangajat. Tocmai angajamentul principal, de a face "o poveste excesivă despre moralitate cu Las Vegasul ca metaforă a ipocriziei şi stoarcerii culturii americane"[v] merge împotriva ideologiei lui Sontag. Filmul funcţionează ca o descriere a întregii Americi a anilor '90 care, la prima mână, poate părea exagerată, dar este cât se poate de reală, arătată, pentru una din puţinele dăţi, fără perdea. Gradul ei de artificialitate stă nu în ea însăşi, ci în faptul că e acţionată de personaje care conţin un mare grad de artificiu. "Camp este tot ceea ce se înfăţişează între ghilimele. Nu e vorba de o lampă, ci de o «lampă», nu despre o femeie, ci despre o «femeie». Căci a percepe nota de camp în obiecte şi persoane înseamnă să înţelegi «Fiinţa-jucând-un-rol»"[vi], completează Sontag. Aşa cum nu avem palmieri reali, ci structuri de neon care joacă rolul unor palmieri, nu avem nici personaje realiste, ci actori conştienţi că joacă rolul unor personaje. Efectul de distanţare astfel creat adaugă un plus încercării regizorului de a critica societatea şi de a face spectatorul conştient de defectele ei. Acesta, deşi imersat, nu se poate identifica cu interpretările care, prin exagerarea lor, ajung să deranjeze.
Acelaşi principiu poate fi aplicat pentru aproape fiecare secvenţă din film, inclusiv pentru conversaţiile exuberante dintre personajele goale, hipersexualizate. Într-una dintre secvenţele din începutul filmului, citată adesea pentru a ilustra exagerarea interpretării lui Elizabeth Berkley, aceasta e bomdardată cu întrebări de către Gina Ravera, pe care tocmai o cunoscuse, şi-şi împarte atenţia între ea şi cartofii prăjiţi cu ketchup pe care îi mănâncă. Într-un film realist, niciun personaj nu ar fi devenit atât de preocupat de mâncare sau, cel puţin, nu ar fi gesticulat atât de mult mâncând. Gesturile lui Berkley sunt atât de puternice încât, la un moment dat, trânteşte tubul de ketchup pe masă şi un strop din acesta sare în aer. Ravera, la rândul ei, îl urmăreşte cu privirea parcă nesigură pe sine, după care continuă s-o privească pe Berkley cu îngrijorare, dar nu pentru că momentul în sine i s-ar fi părut lipsit de umor, ba chiar zâmbeşte aproape imperceptibil urmărind stropul de ketchup în aer, ci pentru că îi pasă cu adevărat de interlocutoarea ei. Aşa cum spune şi Verhoeven, "e singurul personaj care nu e deplorabil, şi tocmai de aceea şi sfârşeşte violată brutal, în timp ce celelalte îşi văd de viaţă continuând să fie hedoniste, aproape sociopate, lipsite de compasiune pentru aproapele lor."
[i] "Note despre camp".
[ii] Sontag, Susan, "Note despre camp", în "Împotriva interpretării", trad. Mircea Ivănescu, (Bucureşti: Vellant, 2016), p. 319.
[iii] În cadrul ceremoniei de decernare a premiilor Zmeura de Aur din 1996, la care a şi participat pentru a-şi revendica, modest, premiul pentru cel mai prost regizor.
[iv] Idem 2.
[v] Idem 3.
[vi] Idem 2, p. 322.