bani Bani BAni BANi BANI - Totul în grădină

Textul lui Edward Albee e aproape perfect. Regia (mă rog, direcţia de scenă) a lui Victor Ioan Frunză nu poate exista decât în preajma superlativului. Chiar şi nevizitată de idei inovatoare, scenografia (mă rog, decorul) Adrianei Grand susţine impecabil povestea. Trupa Teatrului de Comedie e în certă ascensiune, dovadă titlurile importante care se tot adună în portofoliul de spectacole al teatrului.

Prin urmare, Totul în grădină, una dintre cele mai recente premiere ale Comediei, nu are cum să fie altceva decât un spectacol solid, neliniştitor, memorabil. Un spectacol care porneşte ca o comedie uşor-agreabilă pentru a vira, încet, dar sigur, spre o întâmplare cât se poate de grea-dură.

Într-o distribuţie remarcabilă, în care greul e dus de Mirela Zeţa şi Dan Rădulescu şi în care strălucesc Dragoş Huluba şi Emilia Popescu, virajul acesta e cel mai bine exemplificat de Anca Dumitra (una dintre cele mai importante tinere actriţe de teatru ale momentului), care îl subliniază printr-un salt scurt şi violent al personajului său de la versiunea gâsculiţă alintată pisi-pisi la versiunea femeie cinică, perfect orientată, acţionând pe baza scopurilor strict personale.

Iar aceste scopuri pot fi rezumate prin singur cuvânt: BANI. Patru familii de suburbie de oraş american a anilor '60 găsesc calea sigură către rapida şi trainica înavuţire, menită să le hrănească visurile de integrare într-o lume al cărei unic scop e epatarea. Cine are cea mai nouă maşină, cea mai mare casă, cea mai spectaculoasă grădină, cine îşi permite cea mai scumpă şcoală pentru copii e / a câştigat.

Pesemne că Victor Ioan Frunză a ales să monteze acest text în 2018 datorită actualităţii sale. Ce era valabil în America middle class-ilor hămesiţi de avere în America anilor '60 se aplică în Pipera momentului. E de presupus că regizorul a mizat pe întorsătura dură a evenimentelor de pe scenă pentru a le semnala spectatorilor că legile morale nu pot fi ignorate, nu pot fi luate la mişto, că există o plată pentru orice greşeală, pentru orice păcat.

Din păcate, Frunză s-a înşelat. Şi cu dânsul mulţi (autorul acestor rânduri, printre ei) dintre cei care încă mai cred în puterea luminoasă a teatrului, a artei, de a înscena, demasca şi, astfel, corecta minciuna, ipocrizia, răul.

În sala de la Comedie, se râde într-o frenezie, de la un capăt la altul al piesei. Indiferent de ce se întâmplă pe scenă. Se râde la minciună, se râde la ipocrizie, se râde la crimă. Nici cel mai mic fior, nici cea mai mică tentaţie de auto-analiză nu îi vizitează pe cei mai mulţi dintre spectatori.

Poporul a venit la Comedie, apăi poporul trebuie să râdă. Păi, ce facem noi aici? Râdem sau nu mai suntem golani? Cel mai dur dintre spectacole e în sală, nu pe scenă!

Privindu-i pe actori (uşor dezorientaţi de reacţiile contrare aşteptărilor stârnite în scenele de pe urmă), mi-am imaginat un moment de îngheţ, de grevă spontană, de demisie de-o clipă. Ce sens are să mai jucăm dacă nu înţelegeţi nici lucrurile cele mai evidente? Dacă ne consideraţi nişte prestatori de gaguri şi atât?

Nu, actorii nu au nici o vină. Nici regizorii ori ceilalţi creatori ai spectacolului. Problema e la noi, în sală. La noi, cei nu doar otrăviţi pe vecie de microbul banilor, dar şi cei orbiţi pe vecie de, pesemne, acelaşi agent patogen. Noi suntem, de fapt, îngheţaţi. Cu ochii închişi, cu mâna întinsă şi cu un rictus ce a ucis de mult râsul inteligent, lăsând loc hăhăielii acerebrale şi non-umane.