În 1983, britanicul Michael Frayn, considerat unul dintre cei mai traducători ai lui Cehov în engleză, realizează, pentru Naţionalul londonez, o adaptare a textului cehovian. Într-un text publicat doi ani mai târziu de New York Times ("Picking up where Chekhov left-off"), Frayn explică (traducere aproximativă - originalul, aici):
"Am încercat să scriu piesa în locul lui Cehov. Nu am încercat să o fac să fie piesa mea. Şi nu am încercat nici să o fac să arate ca piesele ulterioare ale lui Cehov, pentru că, atunci când a scris Platonov, el era foarte tânăr şi foarte diferit ca dramaturg de cel pe care îl ştim din perioada de maturitate. Am încercat să fac textul să funcţioneze ca o piesă de teatru, considerând originalul doar o ciornă [...]. Totuşi, personajele principale, ca de altfel şi multe dintre cele secundare, sunt cele gândite de Cehov. Sper ca ceea ce am obţinut la final să fie povestea care se afla, de la bun început, în intenţiile lui Cehov"
Ceea ce a rezultat se numeşte Miere sălbatică, textul de la care porneşte cea mai recentă premiere a Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti.
Frayn are şi nu are dreptate. Platonov, deci şi Miere sălbatică, seamănă şi nu seamănă cu Cehovul pe care îl ştim. Mă rog, cu acea interpretare clasicizată a rusului, pe care câte un Pescăruş al lui Andrei Şerban o trimite fix în cartea de istorie, deci, în trecut.
Spre deosebire de marile texte cehoveniene, Miere sălbatică chiar e o comedie. La Ploieşti, spre final, pe când Platonov (Cristian Popa) declamă un monolog întunecat, Serghei (Ioan Coman) face publicul să râdă în hohote. În scenă de pe urmă, gloata de femei care dă buzna peste eroul principal anunţă un posibil final vesel şi uşor.
În acord cu marile texte cehoviene, Miere sălbatică izbeşte în plin, punând degetul, cu precizie, dar şi duioşie pe acele puncte moi pe care le cărăm cu noi oriunde şi oricând.
Da, e haios cum patru femei iubesc acelaşi bărbat. Fiecare dintre ele are un ceva comic în felul în care se aruncă, fără rest, în braţele cetăţeanului trist, rebel, blazat, inteligent, cumva-frumos, teribil-de-altfel în vorbă, teribil-la-fel în gest.
Puştoaica Maria Efimovna (Theodora Sandu, la debut în teatrul ploieştean) plânge din orice, iartă şi iar plânge. Soţia (Ioana Farcaş) ar încerca să vâre cu forţa în matricea simplistă a ideii ei despre viaţă (linişte & familie = OK) orice cetăţean ar fi aplicat, cândva, la funcţia de soţ. De toţi admirată, de nimeni iubită, Anna Petrovna (Ada Simionică) şi-ar da şi ultima fărâmă de onoare pentru a-l cuceri pe bărbatul pe care ştie prea bine că nu-l poate avea. Până şi ea, Sofia (Mihaela Popa), singura femeie care chiar contează pentru Platonov, are clipa ei de ridicol, când se încolăceşte în juru-i şi-l pune să jure chestiuni de amor etern.
Dar e în acelaşi timp teribil, dramatic, de o tristeţe infinită, felul în care fiecare dintre aceste femei se auto-devorează încercând să şi-l apropie pe singurul om dintre cei care le înconjoară pe care îl descoperă fragil, nesigur, nehotărât, ezitant, cald, viu, adevărat.
Ar mai fi poate doctorul (Dragoş Câmpan), cândva un Platonov şi el, dar acum deja trecut în lumea celor drepţi, adică a celor pentru care viaţa, cu frământările, unduirile, căderile, revenirile ei, e un capitol închis. Restul, just reprezentaţi în interpretările lui Paul Chiribuţă, Ilie Gâlea şi Marian Despina, sunt oamenii pe care îi ştim prea bine, cei cu emoţiile şi adâncimile de mult rezolvate, în căutare doar de oarece averi, petreceri şi metode de distracţie.
Hamlet căzut, prinţ fără de rege al provinciei aceleia de găsit în fiecare centru, Platonovul lui Cristian Popa provoacă, gesticulează, se agită, bravează, nu îşi îngăduie aproape nici o clipă de pauză, de gând. Pare perfect stăpân pe propria-i ratare. Pe propria-i fugă. Pe propria-i laşitate. Cu o excepţie. De fapt, cu două.
Când Anna Petrovna îl vizitează în casa părăsită de familie, populată de alcool, hârjoana cu aer intelectualist dintre cei doi capătă o nuanţă serioasă. Ada Simionică semnalizează impecabil că personajul ei se ia, în fine, în serios, Cristian Popa îşi lasă Platonovul pradă unei derute netrucate. Cei doi sunt, brusc, oneşti faţă de propriile sentimente şi hotărâţi, fie şi pentru o clipă, să nu le mai batjocorească prin minimalizare. Păcat că el nu o iubeşte.
Când Sofia îl reîntâlneşte după ani buni, monologul ei aproape că îl doboară. Cu o postură a corpului perfect rectinilie, Mihaela Popa transformă fiecare vorbă în pumn: "Atâta ai putut? Asta ai ajuns să faci cu viaţa ta? Atât de tare eşti capabil să te minţi? Tu numeşti asta viaţă?". Platonov încasează baros după baros. Femeia, căreia de asemenea i se aplică toate cele aruncate, just, bărbatului (recunoaştem în ceilalţi doar propriile noastre defecte), taie cu un cuţit pe care scrie adevăr. Pe ea el chiar o iubeşte. Doar pe ea.
Cele două scene de mai sus sunt printre cele mai bune ale unei spectacol consistent, cu farmec şi ritm alert înainte de pauză, oleacă lungit şi cumva repetitiv după. Poate nici recursul prea accentuat spre comedie nu face, mereu, bine. Rămâne, din nou, în sarcina Mihaelei şi a lui Cristian Popa să compenseze, din gesturi şi mimică, comicul (mai ales în scena de pe urmă), pentru a da greutate deznodământului.
Platonov cedează. Neputând oferi ceva nici măcar unicei femei iubite, sfârşeşte învins de sine şi de mulţimea de cereri din jur. Toţi pretind să-l iubească sau admire, fiecare vrea să-l schimbe după propriul său chip. Omul care stârneşte pasiuni, atrage dorinţe, populează vise este, în final, devorat de cei la a căror exigenţă emoţională n-a ştiut / n-a vrut să se ridice.
Peste ani, Platonov se va transforma în Ivanov. Şi în trăsăturilor altor câtorva bărbaţi cehovieni. Şi post-cehovieni. Va ieşi din literatură şi va fi de recunoscut pe străzi, în birouri, în baruri, în oglinzi.