Când visul devine realitate - Visul unei nopţi de vară

Numele lui Shakespeare va rămâne universal atâta timp cât va exista teatrul. Piesele sale vor fi mereu remodelate şi regândite pentru a ajunge la publicul modern, fără să le altereze în vreun fel esenţa. Fiecare spectacol bine realizat, fiecare viziune regizorală care pune în valoare textul shakesperian demonstrează grandoarea dramaturgului elisabetan, chiar şi la câteva secole de la dispariţia sa.

O astfel de reprezentaţie a avut loc şi pe scena Teatrului de Nord din Satu Mare, sub bagheta regizorului Ovidiu Caiţa, prin adaptarea scenică a piesei Visul unei nopţi de vară. Este o reprezentaţie îndrăzneaţă tocmai prin modul în care deconstruieşte peisajul clasic şi îl reaşază astfel încât să scoată la iveală o serie de teme care sunt la fel de actuale şi astăzi, dar a căror stringenţă este ignorată, ba chiar lăsată să se agraveze. Vorbeşte pe un ton comic despre şubrezimea şi superficialitatea a tot mai multor relaţii interumane, cât şi despre influenţele distructive la care sunt expuse cele câteva conexiuni solid fundamentate.

Ovidiu Caiţa alege să se detaşeze de cadrul feeric al piesei şi impune în schimb un fir mai pragmatic, mai apropiat de realitatea spectatorilor. Probabil cel mai important motiv pe care regizorul îl demonteză este cel al pădurii, recurent în multe dintre piesele dramaturgului elisabetan. În textul original, codrul reprezintă cadrul protector şi refugiul cuplurilor îndrăgostite, devenind în acest spectacol un loc sumbru şi sălbatic, precum şi un templu al desfrânării. Ilustrează un spaţiu în care totul este dat peste cap, în care cei care intră sunt infestaţi cu o iubire sporadică şi superficială. Pentru cei patru îndrăgostiţi din spectacol, pădurea nu mai este un adăpost, ci un spaţiu care le pune beţe în roate, care destramă iubiri şi scoate la iveală lipsa unor legături puternice, care să dăinuie.
Astfel, nu mai există niciun fel de diferenţă faţă de curtea regală, unde, spre exemplu, dragostea dintre Lysander (Vlad Mureşan) şi Hermina (Raluca Mara) nu este acceptată de tatăl fetei, deoarece nici aici iubirea lor nu poate avea sorţi de izbândă, pentru că soarta - transfigurată în persoana lui Oberon (Ciprian Vultur) - le joacă feste, uneori de-a dreptul hilare.

Scenograful Alexandandru Radu intuieşte aspectul acesta şi îl foloseşte într-un mod inteligent în spectacol. Astfel că pădurea devine doar o reprezentare imaginativă, folosindu-se în acest scop jocul de lumină - umbră, pentru a face o distincţie clară între natural şi artificial, fără să le rupă însă în două, ci le întrepătrunde, creând o dimensiune unică şi multivalentă.

Mai mult de-atât, scena este împărţită pentru a creiona cele două lumi care coexistă şi care intră în contact, având urmări nu tocmai fericite. De altfel, realităţile sunt o imagine clară a ierarhizării care a existat şi care încă dăinuie: pe de-o parte, este curtea regelui Tezeu (Romul Moruţan), în care se manifestă o presupusă linişte, dar în aerul căreia mocneşte tensiunea şi haosul, tocmai din cauza tiraniei monarhului, dar şi din cauza modului egoist în care conexiunile sunt legate, fiind bazate pe interes şi lipsite de orice sentiment. Pe de altă parte, este şantierul cu cei câţiva muncitori care pregătesc o scenetă pentru a-i intra în graţii regelui. Un loc izolat, nebăgat în seamă, care caută afirmarea şi acceptarea păturii superioare.

Spectacol într-un alt spectacol, sceneta muncitorilor are rolul de-a demonstra incompatibilitatea dintre cele două părţi, dar şi modul grobian în care oamenii curţii se amuză de neşansa şi de necazurile care se ivesc pretutindeni pentru oamenii simpli, care aspiră la o ascensiune în societatea bună. Acestea năzuinţe ajung să fie şi ele, la rândul lor, de ordinul imaginarului, deoarece costumele sunt gândite astfel încât să elimine orice soi de distincţie socială. Ele autohtonizează întreaga situaţie şi oferă un aer contemporan, tocmai pentru a reitera manifestul lui Ovidiu Caiţa privind gravitatea relaţiilor interumane, precum şi de-ai scoate pe spectatori din zona lor de comfort, arătându-le o realitate crudă, dar tranşantă, care există pretutindeni în jurul lor.

Sub paravanul unei comedii a situaţiilor, Visul unei nopţi de vară urmăreşte modul în care împrejurările dintre protagonişti fluctuează, ba chiar devin absurde uneori. Demetrius (Andrei Stan) o iubeşte pe Hermia, care la rândul ei îl iubeşte pe Lysander şi nu-l suportă pe primul. În plus, Elena (Ioana Cheregi) îl iubeşte pe Demetrius, însă acesta o detestă şi încearcă mai mereu să scape de ea. Un triunghi amoros în care încearcă să-şi facă locul un al patrulea element, dar care este respins şi lăsat deoparte. Odată ajunşi toţi cei patru în pădure, situaţia se schimbă radical, devenind de-a dreptul savuroasă. Lysander şi Demetrius ajung să se îndrăgostească de Elena, iar Hermia ajunge să fie cea ignorată. Doar că Elena nu mai crede niciun cuvânt al celor doi, crezând că doar o batjocoresc, aşa că aceştia încep o adevărată competiţie pentru ea, fiecare cântându-şi iubirea.

În aceste momente, substratul spectacolului devine vizibil pentru cei prezenţi. Această schimbare dramatică a perspectivei sentimentale este foarte bine gândită şi este redată sub forma unei contagiuni care se transmite printr-un strănut. Pe lângă comicul de situaţie care este evident, manifestul pe care Ovidiu Caiţa încearcă să-l cuprindă primeşte forma sa finală, constituind astfel o declamaţie regizorală asupra modului în care oamenii se raportează la relaţiile cu ceilalţi, schimbările de atitudine şi sentimentele celor mai mulţi fiind la fel de uşor interschimbabile precum un simplu strănut.

Nici sexul nu rămâne neatins, devenind şi el o unealtă pentru coruperea individului. Titania (Crina Andriucă), lovită de aceeaşi molimă, întreţine relaţii amoroase cu unul dintre muncitori, transformat în măgar, întâmplare care este considerată pe urmă ca vis, însă totul este real, sfărâmând astfel bariera dintre oniric şi existenţa obiectivă. În plus, ilustrează atât puterea, precum şi perversitatea pe care manipularea acestei acţiuni le reprezintă. Din partea Titaniei nu este doar un act de nesăbuinţă, ci este şi unul prin care Oberon îşi demonstrrează autoritatea totală asupra ei, umilind-o şi restrângându-i personalitatea la un simplu set de instincte animalice pe care să le urmeze. Astfel că puterea stă în mâna celor influenţi, capabili să conducă vieţile celorlalţi, iar în acest spectacol Tezeu şi Oberon sunt liderii, faţetele unuia şi aceluiaşi demiurg batjocoritor.

Visul unei nopţi de vară este un spectacol care ştie să pătrundă dincolo de comicul piesei shakespearene şi să se folosească de mijloacele sale pentru a discuta despre probleme actuale şi acute, stârnind atât hohote de râs, dar lăsând în urmă şi o serie de idei care să fie gândite şi regândite. De la viziunea regizorală şi până la modul în care este gândită scenografia, reprezentaţia Teatrului de Nord este operată într-un mod inteligent, scoţând în evidenţă atât calitatea textului, precum şi calitatea tehnico-artistică a echipei de la Satu Mare.


Visul unei nopţi de vară
Regia: Ovidiu Caiţa
Scenografia: Alexandru Radu
Coregrafia: Gabriela Tănase
Distribuţia: Alexandra Odoroagă, Alina Negrău, Anca Dogaru, Andrei Stan, Carol Erdös, Ciprian Vultur, Cătălin Mareş, Crina Andriucă, Cristian But, Ioana Cheregi, Raluca Mara, Romul Moruţan, Roxana Fânaţă, Sergiu Tăbăcaru, Sorin Oros, Stelian Roşian, Tibor Székely, Vlad Mureşan
Light design: Lucian Moga