Este vorba despre musicalul Sunetul muzicii de Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein II, un titlu mult aşteptat de cei care vor să viseze, să se bucure de frumuseţea muzicii, a dansului, a teatrului de bună calitate. În primele zile ale lunii iunie, la cele şase reprezentaţii desfăşurate la Sala Mare a Operei Comice pentru Copii, am întâlnit în public familii întregi emoţionate, încântate, ieşind de la acest spectacol care îţi dă fiori de împlinire şi bucurie, care-ţi oferă zâmbet şi lumină, semn clar că iubirea şi muzica le-au pătruns fiecăruia, de la mic la mare, în suflet. Sensibilitatea artistică a regizorului Răzvan Mazilu, a echipei sale de creaţie şi a interpreţilor a ajuns la fiecare spectator, unind familii, oferind speranţă şi fericire.
Sunt spectatori profesionişti care consideră musicalul un gen minor în comparaţie cu alte forme de teatru, dar orice spectacol extraordinar, bine făcut şi sensibil rămâne un spectacol care trebuie neapărat văzut. Sunetul muzicii este o poveste despre o familie care se construieşte şi se armonizează, despre forţa muzicii de a schimba caracterul şi de a uni, despre puterea iubirii de a depăşi orice obstacole ale vieţii, un imn al speranţei şi un apel la echilibru. Dincolo de poveste, în spectacolul lui Răzvan Mazilu am întâlnit acea unitate pe care numai o familie artistică, o echipă sudată de creatori care tind cu dragoste spre acelaşi ţel o poate realiza.
Parcurgând distribuţiile observăm că ele conţin cântăreţi de operă şi operetă, actori, balerini de factură clasică şi dansatori, instrumentişti, copii aflaţi la primul lor contact cu scena mare. În sprijinul lor, o armată de tehnicieni de scenă, de specialişti ai culiselor, de magicieni care fac decorul să plutească, luminile să se amestece şi sunetele să se îmbine, totul într-o superbă armonie. Emoţia şi sensibilitatea lumii de porţelan construită de Răzvan Mazilu (regie, coregrafie, costume), scenografa Sabina Spatariu (decor), Eranio Petruşka (video şi lighting design) şi asistenţii lor (Elena Morar, Theodora Munteanu şi Andreea Soare), ajung în sală datorită faptului că, împreună cu interpreţii şi mica orchestră a teatrului, cu echipa tehnică şi toţi cei care au lucrat într-un fel sau altul la producţie formează o mare familie. Este o familie solidă, întemeiată pe dragostea pentru scenă, pentru artă.
Sunetul muzicii este un spectacol al unei mari familii pentru familie. Indiferent de vârstă, spectatorii se pot bucura de armonia sa şi de echilibrul sufletesc pe care ţi-l oferă la ieşirea din sală. Conţine scene de mare sensibilitate precum cea în care copiii familiei von Trapp descoperă muzica, celebrul dans popular austriac în care Maria şi Căpitanul îşi dau seama că se iubesc sau plecarea Mariei de la vila Căpitanului. Există scene de un umor subtil ca aceea în care copiii vin pe rând în camera Mariei speriaţi de furtună, cea în care tânărul Rolf încercă să pară mai matur decât este făcând curte lui Liesl sau frenezia personajului Max, un fel de clovn ridicol care vrea cu disperare să găsească participanţi la festivalul de muzică pe care îl organizează. Toate acestea sunt potrivite şi ponderate de către regizorul Răzvan Mazilu, care dovedeşte încă o dată că deţine un simţ superior scenei, al ritmului şi al vieţii dintr-un spectacol, al măsurii potrivite în toate aspectele acestuia, interpretare actoricească, mişcare, pasaj, cursivitate. Lumea sa de porţelan pare fragilă, dar de fapt este construită pe principii solide de teatru care se observă doar la un artist care este şi om de cultură. Ca regizor, Răzvan Mazilu este aici responsabil de legătura spirituală care s-a creat şi se citeşte pe scenă între interpreţii şi realizatorii spectacolului.
Îl întâlnim pe Răzvan Mazilu în Sunetul muzicii în calitate de regizor şi coregraf, dar şi ca scenograf - costume. Pe lângă faptul că sprijină ideea de bibelouri de porţelan pe care se axează vizual spectacolul, costumele sunt de o eleganţă care îţi taie răsuflarea. Aproape toate costumele masculine provin din moda dandy, fără a fi ridicole, poate doar puţin în cazul personajelor Rolf şi Max, care au şi o cheie comică. Costumele feminine reflectă inocenţa personajelor Maria, a copiilor, chiar a călugăriţelor, feminitatea nobiliară a Elsei, sobrietatea retrogradă a slujitoarei, Frau Schmidt. Personajele, păpuşi de porţelan, îşi duc viaţa într-o lume candidă, în tonuri inspirate de natură, într-un decor mirific pe care scenografa Sabina Spatariu l-a împodobit cu bibelouri uriaşe. Un îngeraş pentru scenele din biserică, rândunele şi o lebădă pentru grădină, o sofa aurie pentru interior, toate acestea completate de imagini video colorate create de Eranio Petruşka pentru a oferi o atmosferă caldă şi luminoasă. Acest echilibru în nuanţe pale ale naturii primăvăratice este spart de prezenţa sinistră a soldaţilor nazişti, de cumplita svastică proiectată pe fundal la festivalul de la Kaltzberg, în contrast cu frumosul portret al familiei von Trapp, o familie care cântă şi se salvează prin muzică.
Partitura musicalului Sunetul muzicii, în aparenţă simplă - doar conţine celebrul cântec al copiilor "Do, Re, Mi" - constituie totuşi o provocare chiar şi pentru orchestrele mari. Dirijorii Alexandru Ilie şi Gheorghe Iliuţă, alături de artiştii care au asigurat pregătirea muzicală, Maria Alexievici (copii) şi pianiştii Tudor Scripcariu, Abel Corban, Mihaela Neacşu, împreună cu instrumentiştii teatrului au reuşit o performanţă remarcabilă. Trebuie să ne gândim că în această lucrare avem de-a face cu voci de facturi diferite care trebuie să abordeze stilul musicalului, adică mult mai mult decât muzică uşoară, cu artişti care trebuie să danseze sau să efectueze mişcări complicate în timp ce cântă. Mai trebuie luat în considerare că partitura conţine o orchestraţie deosebită, specifică genului şi nu se compară cu stilurile în general studiate la conservatoare. Fiecare instrument clasic capătă aici o altă valoare, pare că îşi schimbă timbrul, chiar dacă nu o face şi aceste lucruri sunt greu de controlat, însă muzicienii Operei Comice pentru Copii sunt capabili de minuni. Dacă cineva vrea să descopere cum patru viori, o violă, un violoncel, un contrabas, câte un flaut, un oboi, un clarinet, un fagot, un corn, o trompetă, un trombon şi un set de percuţie sună ca o orchestră de peste 60 de instrumentişti, fără să acopere soliştii, trebuie să vină la spectacolul Sunetul muzicii. Dirijorii acestei producţii au reuşit să surprindă şi să redea toate aspectele delicate ale acestei partituri, de la un forte plin, care radiază bucurie la un pianissimo sensibil, în acelaşi timp urmărind cu atenţie ca melodia şi ritmul să se potrivească trăirii, sentimentului interpretului.
Graţia şi plutirea dansurilor şi a mişcării scenice din Sunetul muzicii, rod al experienţei în domeniu a regizorului, senzaţia de zbor şi libertate pe care o transmit acestea nu acoperă spectacolul, aşa cum poate ne-am aştepta de la un coregraf - regizor. Fiecare gest şi mişcare sunt cumpănite în aşa fel încât să se armonizeze cu întregul, iar interpreţii, balerini profesionişti, nu îşi trădează specializarea în dans academic, ci le abordează cu naturaleţe, mai aproape de dansul contemporan. Plutirea lor vine din spiritul spectacolului, din alura sa de cutie muzicală cu păpuşi, ceea ce a reprezentat desigur pentru interpreţi o provocare interesantă.
Lumea delicată de porţelan din spectacolul Sunetul muzicii, construită de către o familie artistică pentru marea familie a spectatorilor, văzută din spatele scenei, nu e deloc fragilă. Ea e construită amănunt cu amănunt, cu migală, cu dăruire şi responsabilitate de întreaga echipă a producţiei, este creată cu dragoste de teatru şi de aceea reprezintă o operă de artă. E un tablou de familie, o simfonie pură, o clădire solidă, o poveste frumoasă, un dans sensibil, un act de magie, o înşiruire armonioasă de imagini, un monument închinat iubirii... adică un spectacol complet.