Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Şi va fi...

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şi va fi... - Acel acum şi-acel apoi al vieţii


iunie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La începutul anilor '90, pe când se năşteau "vremurile second-hand", Cetatea Filmului de la Buftea producea încă apologuri. Spre deosebire de Hotel de lux (regia Dan Piţa) şi A unsprezecea poruncă (regia Mircea Daneliuc), parabola antirăzboinică Şi va fi... (regia Valeriu Jereghi) - realizată în România, cu finanţare din Rusia - mizează aproape exclusiv pe imagine, pe expresivitatea interpretei principale, a decorurilor şi coloanei sonore. Extrem de puţine, dialogurile puteau lipsi din acest poem al tăcerii şi singurătăţii din veacul veacului.

Pe un teren muntos, arid (s-a filmat la Vulcanii Noroioşi, în Vrancea), camera lui Vivi Drăgan Vasile descoperă (printr-un traveling de jos în sus) silueta unei femei (Maria Ploae). Pentru o clipă m-am gândit la scena în care Vadim Iusov o filma pentru întâia oară pe Hari (Natalia Bondarciuk), în "planeta ca un ocean gânditor" din Solyaris-ul tarkovskian. Femeia poartă nişte veşminte vădit zdrenţuite. Curând intră în cadru un tanc (fără steag, pentru că nu e vorba de o armată anume), apoi o vacă şi un copil ce se trezeşte într-o casă părăsită, în ruine. Pe toţi îi ameninţă tancul - maşinărie născocită de om anume să distrugă omul şi întreaga făptură. Sau ce a mai rămas din ea. Pentru o clipă mi-am amintit de urmărirea misterioasă din Duel pe autostradă. La fel ca Spielberg, nici Valeriu Jereghi nu-ţi dezvăluie în prim-plan identitatea celui care pilotează "acel blestemat blindat". Ceva mai încolo, vedem - de la depărtare - doi bărbaţi care o iau prizonieră pe Femeie în cabina tancului. Femeia iese de acolo siluită. Spre final, după ce reuşeşte să se agaţe de tancul care o tot ameninţa, îl răstoarnă într-o prăpastie. Primejdia însă rămâne. Câteodată, scenografia lui Daniel Răduţă devine un "peisaj după bătălie" şi zărim caschetele unor presupuşi soldaţi pe care i-a înghiţit lava unui vulcan. Câmpia verde din Călăuza lui Tarkovski fusese presărată cu maşini de luptă în care se desluşeau siluetele descompuse ale unor soldaţi care încercaseră să apere "Zona" de năvala "curioşilor" ce puteau periclita soarta omenirii.


Femeia, aflăm la un moment dat, se iubise cândva cu un tânăr biciclist pe care l-au strivit şenilele tancului. Evocarea iubirii lor este şi un imn de slavă adus dragostei care "nu cade niciodată". Femeia, Copilul şi Vaca rămân singurii supravieţuitori în acest ţinut cu valenţe de metonimie (parte pentru întreg), închipuind cosmosul populat cândva de om. Cu ei, ca într-o robinsoniadă, va reîncepe istoria. Dar nu oricum, pentru că, tot plimbându-se pe acel teren arid, pe dealurile împădurite din vecinătate (lui Dumnezeu i-au ieşit mai bine florile şi copacii decât oamenii), Femeia descoperă o grotă. Acolo, odată ca niciodată, a vieţuit un pustnic al cărui chip, sculptat într-un basorelief, se mai păstrează încă. Această "oază de sfinţenie" trimite spre intrarea într-o nouă rânduială şi suplineşte "nevoia de cineva, Doamne, de cineva" (Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului). În ultima secvenţă, Femeia este înveşmântată în pânza albă - ca de mireasă - a unei paraşute rătăcite, iar lumina ce o scaldă acum vine, parcă, dintr-o lume în care nu e nici întristare, nici suspin. Grota devine astfel un semn pentru nevinovăţia pierdută, pe care orice om o plânge în taină şi uneşte pacea dulcilor tenebre ale pântecului matern cu pacea mormântului, acel acum şi-acel apoi al vieţii.

Proiectat în 1993 la Cannes (în secţiunea Un certain regard) şi premiat (cu Premiul Juriului) la Saint Raphael şi (cu Marele Premiu, Premiul pentru interpretare feminină) la Costineşti, Şi va fi... anunţă, cumva profetic, războaiele care aveau să înceapă imediat după destrămarea fostei URSS - în Transnistria, Cecenia, Abhazia, dar şi în Balcani sau în Orientul Mijlociu. Şi războaiele, încă neştiute, care au să vină. Am rămas de la filmul lui Valeriu Jereghi cu gândul la Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Alexievici: "Omul se vede cel mai bine şi se dezvăluie în război şi, poate, în iubire. Până în adânc, în straturile subcutanate. În faţa morţii toate ideile pălesc şi se deschide veşnicia, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos."


Şi va fi...
Cu: Maria Ploaie, Daniel Ionescu, Lunaia • Scenariul şi regia: Valeriu Jereghi • Imaginea: Vivi Drăgan Vasile • Scenografia: Daniel Răduţă • Costumele: Anca Răduţă • Machiajul: Mircea Vodă • Montajul: Nita Chivulescu • Muzica: Liudmila Jereghi • Sunetul: MIhai Orăşanu, Viorel Ghiocel • Directori film: Lucia Pavlovschi, Ion Mititelu • Regizor secund: Emil Slotea • O producţie a Studioului Cinematografic Buftea • 1992.



 Toate articolele despre Şi va fi...


0 comentarii

Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer