Mediul social oferă uneori adolescenţilor o experienţă dureroasă, chiar traumatizantă, cum se întâmplă în cazul lui Miki (Radu Carp), băiatul din clasa a X-a, rămas în îngrijirea unchiului şi a mătuşii, după ce mama sa pleacă să lucreze în Italia. Mutarea într-un alt cartier, la o nouă şcoală, îi creează tânărului timid şi introvertit o mulţime de neplăceri, el fiind nevoit să facă faţă teribilismului colegilor săi, Bobo (Mihai Rădulea / Vlad Rădulea) şi Alex (Andrei Gîlcescu), lipsei lor de empatie, cruzimii şi violenţei. Aceştia îi fură sandviciurile, îi dau foc ghiozdanului, îl poreclesc Donald Duck şi îl lovesc. Insensibilitatea tinerilor nu este până la urmă decât efectul traumelor, al abandonului sau al fricilor ce le-au jalonat copilăria şi adolescenţa. Alex a fost lipsit de autoritatea şi dragostea paternă, lui Bobo i-a fost mereu teamă să nu-şi piardă bunica, singura fiinţă ce i-a oferit afecţiune, Lena (Alexandra Spătărelu / Alexandra Mihalache) şi-a trăit copilăria în sărăcie, alături de sora şi mama ei, aceasta abandonându-le în cele din urmă. Andra (Simona Negrilă / Alis Nină) şi Laura (Alexandra Gavrilov / Mădălina Ivaşcu) au fost lăsate de izbelişte când părinţii lor au decis să plece dincolo de graniţe, pentru a-şi câştiga existenţa.
Singurătatea şi lipsa de afecţiune se exprimă prin două tipuri de comportamente opuse: pe de o parte agresivitate, egoism şi teribilism, pe de altă parte complexe, timiditate, autoizolare. Cu toţii traversează o perioadă dificilă, de modelare a personalităţii, de formare a propriei viziuni asupra vieţii. Pe parcursul spectacolului le urmărim visele, interogaţiile, grijile, caracterul în formare.
Poveştile lor se intercalează într-un melanj de liric şi dramatic. Scenele sunt întrerupte de confesiuni, uneori triste şi dureroase, alteori hazlii, zugrăvind un univers complex şi plin de sensibilitate al copilăriei şi pubertăţii. Aflăm că Lena avea în copilărie lipite deasupra patului patru autocolante fosforescente în formă de girafă, ce luminau în întuneric, unul pentru fiecare membru al familiei, iar când mama sa a plecat, ea a dezlipit de pe tavan girafa-mamă; că Alex, săturându-se să ducă mereu de ziua lui la şcoală bomboane luate din brad, a vândut casetofonul şi cu banii câştigaţi a cumpărat o cutie mare cu bomboane pentru a-şi servi colegii; că Miki a turnat două tuburi de superglue între clapele pianului, pentru a nu mai fi obligat să cânte. Faptele evocate nu sunt până la urmă decât forme de defulare ale frustrărilor, de exprimare a suferinţei şi revoltei, de afirmare a independenţei. Paleta emoţiilor negative este completată de sentimentul de vinovăţie pe care copiii îl resimt la gândul că ei ar fi putut cauza plecarea părinţilor. Durerea abandonului se conjugă cu încercările disperate de a-şi vedea familia reunită. În acest sens hotărârea Andrei de a nu mai mânca pizza, pentru a nu încuraja industria italiană, unde lucrează părinţii lor, e plină de umor dar şi de amară tristeţe.
Reveriile sau visele sunt modalităţi prin care adolescenţii îşi exprimă într-o formă metaforică temerile, complexele sau aspiraţiile. Trăirile lor subconştiente se obiectivează în imagini suprarealiste, surprinzătoare. Lena visează că un avion în flăcări se îndreaptă vertiginos spre ea, Andra, obsedată că este grasă, se vede ca un balon imens ce riscă să dărâme blocul, iar Miki, mereu marginalizat şi abrutizat de colegi, se imaginează aşezat între urechile unui hipopotam mare cât un bloc de 12 etaje, prin ochii căruia oamenii se văd mici, ca nişte ace cu gămălie, expresia pe dos a dezechilibrului de forţe ce caracterizează relaţia lui cu cei din jur.
În viziunea talentatelor scenografe Sabina şi Bianca Veşteman, locul de întâlnire al tinerilor este skatepark-ul, un perimetru modern, desprins parcă din filmele americane, unde adolescenţii se dau cu rolele şi stau la poveşti aşezaţi pe cauciucuri de maşină, un spaţiu cool, ce le defineşte vârsta şi comportamentul. Întreg spectacolul lasă impresia de prospeţime, fiind totodată o meditaţie gravă, asupra vârstei adolescenţei, cu tot ce înseamnă dinamică sufletească, relaţii instituite în interiorul unui grup, nevoie de afirmare dar şi de sprijin din partea familiei.
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Sabina şi Bianca Veşteman / Video design: Costin Chesnoiu / Coregrafia: Adriana Bârză / Light design: Dorin Părău
Manager proiect: Luminiţa Bîrsan / Asistent proiect: Corina Predescu
În distrbuţie: Alexandra Spătărelu / Alexandra Mihalache, Alexandra Gavrilov / Mădălina Ivaşcu, Simona Negrilă / Alis Nină, Radu Carp / Alin Turcu, Andrei Gîlcescu, Mihai Rădulea / Vlad Rădulea.