Graţian şi nebunii săriţi din graţiile lui Dumnezeu

Două documentare de Thomas Ciulei şi Alexandra Gulea s-au aflat, de curînd, în programul Institutului Francez din Bucureşti. Graţian şi Dumnezeu la saxofon, dracu' la vioară sunt realizate în ani diferiţi - primul în 1995, al doilea în 2004 - şi amîndouă au fost premiate la festivaluri internaţionale.

Despre Graţian, unii cinefili spun că e cel mai bun documentar realizat de Thomas Ciulei pînă acum. Eroul său este un bărbat dintr-un sat transilvan, despre care sătenii spun că e "priculici", adică vîrcolac. Filmul depăşeşte însă zona paranormalului (care l-ar fi făcut însă mai interesant în Vest) şi conturează portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre geniu şi nebun. Graţian e fiu de preot, dar pentru că l-au blestemat părinţii, iar casa îi e bîntuită, a ajuns cerşetor şi s-a mutat într-o cocioabă. Thomas Ciulei recurge la o abordare clasică şi neimplicată. Îl urmăreşte pe Graţian prin drumurile lui în pădure ori cu sacul, pe la vecini, adaugă comentariile din off ale lui Graţian, ori filmează în alb-negru, în contrapunct obiectiv, părerile sătenilor. Nu îl vom vedea pe erou transformat în lup, deşi ni se dă de înţeles că faptul e real. Dar îl vom asculta povestind despre Dumnezeu, despre distanţele care tind spre infinit, despre cum speră el ca în zece ani să afle care e şmecheria cu infinitul (apropo, cei 10 ani au expirat în acest an). Regizorul e atît de respectuos cu personajul încît lasă misterul intact, cu riscul de a-şi dezamăgi spectatorii.

Dacă Graţian era o persoană liberă să fantazeze pe marginea infinitului, cu totul alta e situaţia eroilor Alexandrei Gulea, pacienţii Centrului social pentru recuperarea bolnavilor psihic de la Gura Ocniţei, judeţul Dîmboviţa. Autoarea ar fi dorit să-şi alcătuiască filmul din cîteva portrete, dar a optat pînă la urmă pentru un tablou general. Ritmul filmului e dat de chemările la masă ale infirmierelor, singurul eveniment care pune nişte marcaje în existenţa plictisită a bolnavilor. Rămas cu amintirea nebunilor jucaţi de actori în "Zbor deasupra unui cuib de cuci", spectatorul va afla printre pacienţii reali de la Gura Ocniţei cel puţin două personaje excelente. Filmul are secvenţe remarcabile, dar şi multe în care dorinţa de a filma cît mai frumos pare să depăşească nevoia de autenticitate. Realizat în manieră modernă, Dumnezeu la saxofon, dracu' la vioară nu îşi epuizează subiectul şi duce lipsa unei viziuni unitare care să găsească numitorii comuni ai existenţelor eroilor. Filmul nu spune nimic nici despre condiţiile grele de viaţă ale pacienţilor, care de anul trecut pînă acum s-au înăsprit pînă la a-i înfometa. Totuşi, vederea acestor oameni blestemaţi (altfel decît Graţian) e o experienţă deloc plăcută.