O familie disfuncțională - Legături de sânge

Deși e prezentat sub sigla Naționalului din Craiova, Legături de sînge (după Crimes of the Heart de Beth Henley) e un spectacol făcut, practic, după "regulile" teatrului independent - tradus (ar fi fost de preferat să apară și traducerea pe afiș) și regizat de actorii care-l joacă și care și l-au dorit aproape ca statement artistic. La București, montarea s-a jucat (și probabil se va mai juca) la Godot Café-Teatru.
 
Crimes of the Heart e piesa care-a lansat-o pe Beth Henley, în 1978, i-a adus Premiul Pulitzer și primele montări. La fel ca mare parte din dramaturgia acelei perioade, e un text realist despre o perioadă de răscruce, o criză din viața a trei surori - Lenny (Iulia Lazăr), Babe (Iulia Colan) și Meg (Romanița Ionescu), dintr-un orășel american, a căror mamă s-a sinucis - o comedie dramatică în care Meg se întoarce acasă ca muziciană ratată după ce Babe e acuzată că și-a împușcat soțul-avocat, iar Lenny e epuizată între neîmplinirile sentimentale, salvarea lui Babe și îngrijirea bunicului pe moarte, în spital. Henley are oricum ceea ce s-ar numi un simț morbid al umorului, în contextul pe care-l construiește, nevrotic prin excelență (trei femei duse cu pluta, fiecare pe cont propriu) - însă succesul spectacolului e meritul, întru totul, al echipei care funcționează brici, care pigmentează textul original cu detalii perfect coerente, perfect funcționale, aproape într-o demonstrație de comedie bine gîndită, bine făcută, bine jucată.
 
Lenny e ușor isterică prin definiție (hai să zicem că se mișcă un pic excesiv), se serbează singură, căci e ziua ei de naștere, și, ca să se mai calmeze, ține o sticlă de whisky într-o stropitoare (sticlă ce capătă o viață paralelă extratextuală în spectacol și ne va însoți pînă la previzibilul ei deces și substituirea cu o găină de plastic). Iulia Lazăr are o voce specială, care-o ajută foarte bine în a sugera exasperarea lui Lenny, de fată bătrînă luată de toți de fraieră. Mai ales de verișoara Chick (Raluca Păun), botezată după cuvîntul "pui", pentru care aproape orice e potențial comestibil. Pînă să te-amuzi de ea și să-și ia o coadă de mătură pe spinare, reușește să devină perfect enervantă - cam din două tușee de joc ale Ralucăi Păun. Babe pare căzută din spitalul de nebuni deprimați - și-a împușcat soțul pentru că nu-i plăcea cum arată și nu dă semne că ar realiza ce condamnare o așteaptă (iar ăsta e doar începutul). Avocatul ei (Claudiu Mihail) e imberb, îi place de Babe pentru că ea i-a vîndut o plăcintă la un tîrg și are o vendetă personală cu soțul ei - dar nu dă semne, doar asigurări, că ar ști ce-are de făcut (în afară de a-și tot așeza ochelarii pe nas). Meg e misterioasă și probabil bulimică, avînd în vedere relația ei cu bomboanele primite de Lenny la ziua ei; e oaia neagră și membra cinică a familiei, o terorizează pe Lenny și se pare c-ar fi gata să rupă căsnicia bărbatului (Doc) care, din cauza ei, a rămas schilod de-un picior cu ani în urmă.

Romanița Ionescu joacă relaxat (e, s-ar zice, o specialistă a cinismului pe scenă) femeia frumoasă și fundamental mincinoasă, dispusă totuși, într-un final, să accepte că are ceva sentimente familiale. Doc (Alex Calangiu) pare cel mai normal din această veselă adunare, ceea ce nu înseamnă că nu cade aproape imediat, din nou, sub vraja lui Meg - dar, să zicem, de data asta cu măsură; el e personajul traumatizat din poveste. Și minte bine (e greu să arăți că minți pe scenă fără să fii ușor fals, însă iată că se poate). Totul și cu toții sînt razna de la un capăt la altul, cu delicioase momente de umor negru pe tema sinuciderii (spectrul mamei le urmărește pe cele trei surori) și a tentativelor amoroase ale lui Lenny, iar finalul (nimic nu se rezolvă, însă toată lumea se împacă cu ideea și parcă apare și o rază de speranță pe la orizont) este punctul culminant al unei scene de isterie-nebunie colectivă în care se consumă energiile și frustrările. O piesă, ca să zic așa, optimistă în comicul ei morbid: lucrurile se așază cum vor ele, dar e bine, și e bine că sîntem împreună.

Se pare că, atunci cînd actorii fac teatru singuri, pot s-o facă și foarte bine - pentru că e vorba despre ei.