Jocuri corporatiste - Muzeul Minciunilor

Salonul unei case vechi de pe Calea Victoriei, construită în stil eclectic cândva în prima jumătate a secolului XIX. Rochii de seară, cu umeri goi, perle false aplicate pe pielea bronzată. Costume negre, cămăşi albe, apretate. Recepţie în onoarea unui număr de 24 (fix!) de invitaţi. Degustările de vin în mai multe etape & soiuri, înlesnită de o doamnă elegantă, cu un chip familiar. Lumini strălucitoare, aer răcoros, în contrast cu zăpuşeală de afară. Ce să fie?

Pentru cei obişnuiţi cu aerul oarecum nostalgic, vag prăfuit, al Green Hours-ului ultimilor ani, schimbarea de ambianţă e uimitoare. E drept, nu ne aflăm în clasic-legendarul subsol, ci în camera de la stradă a parterului venerabilului imobil de la numărul 120, dar senzaţia de înnoire persistă. Foarte plăcută şi dătătoare de speranţe!

Ocaziunea festivă se numeşte Muzeul Minciunilor, proaspăta premieră a deja-consacratului cuplu Peca Ştefan (dramaturg) - Ana Mărgineanu (regizor), căruia i s-a alăturat, cu această ocazie, regizoarea americană Tamilla Woodard (cu care cei doi au mai colaborat şi în alte proiecte, de pildă Inside la MTR). Amfitrionii sunt cei 5 actori (Ilinca Manolache, Alină Petrică, Ana Bianca Popescu, Daniel Popa, Viorel Cojanu), vinul e Jidvei, iar chipul familiar care îl însoţeşte e chiar ea, Roz Ana. Invitaţii sunt, desigur, spectatorii.

Preţ de două ore, cei 30 de oameni sunt prinşi într-un joc cu cinci runde. Sunt multe sute de puncte în joc şi oarece premii. Ilinca Manolache conduce ostilităţile, ceilalţi patru actori conduc echipele în care sunt distribuiţi spectatorii. Se stă pe scaune de epocă, pe perne confortabile, în picioare. Se discută, se nasc controverse, se iau decizii, se ţin monologuri, se râde.

Cumva, e un joc de societate. Altcumva, e genul de activitate corporatistă ce încape sub termenul de team-building ori sub cel de social skills training. Cu siguranţă, e genul de întâmplare teatrală neobişnuită la care e bine să mergi cu o sticlă de apă pentru că vinul e neaşteptat de mult şi destul de bun.

Parte din runde nu sunt prea limpede legate de tema adevărului şi a minciunii. Asemănările cu un joc TV sunt, uneori, prea mari, dăunând, pe alocuri, originalităţii. Ce începe jucăuş & generalizator nu se termină în nota percutant & individualizatoare care era, poate, de aşteptat. Sigur, de dorit.

În ciuda tonului grav al actorilor, scena rundei de pe urmă, în care fiecare spectator e invitat să îşi recunoască propriile păcate ambalate sub formă mincinoasă, nu are tensiunea care i-ar fi făcut pe mărturisitori să-şi preschimbe zâmbetul de duminică seara în rictus de groază. Un aer de "Minţim, recunoaştem că minţim, recunoaştem că, cel mai adesea, minciuna are un scop total meschin. Aşa, şi?" însoţeşte finalul.

Nu e neapărat un rateu. Seara curge agreabil, jocul prinde, actorii sunt carismatici, casa şi vinul le-am lăudat mai sus. Doar că, asemenea chiar şi celor mai reuşite jocuri corporatiste, sondarea adâncimilor e, până la urmă, evitată. În cazul corporaţiilor, aceasta e şi intenţia. În cazul premierei de la Green, e poate vorba de o lipsă de curaj şi de încredere în capacitatea oamenilor de a (se) recunoaşte.