Viaţa domnişoarei Cristina - Interior 0

Katia Pascariu e Cristina. Nicoleta Lefter e mama, şefa, colegul, medicul, farmacista, iubitul ei.

Cristina are 32 de ani, locuieşte în Bucureşti, lucrează ca secretară şi traducătoare într-o mică firmă de construcţii, îşi face cumpărăturile de la Mega şi îşi petrece unele nopţi, puţine, în Control. În restul timpului, stă în casă şi fuge. De oameni. De lume. De tot.

Angoasa de a merge la birou. Frica de un diagnostic medical dur. Teama de a nu avea bani de chirie. Spaima de singurătate. Instinctul de a fugi de orice apropiere umană non-superficială. Excepţie: mama.

În romanul Interior zero al Laviniei Branişte, existau mai multe excepţii. În dramatizarea Interior 0 pusă în scenă la Replika, mama rămâne singura fiinţă în faţa căreia Cristina îşi deschide, frugal, platoşa. Mama şi paharele de vin prost & ieftin din Control (băute cu grijă, să rămână bani de taxi).

O viaţă fără de prieteni, fără de iubiţi, fără de încredere în sine şi în viitor. O viaţă de ezitări, de regrete, de angoase, de frici, de temeri, de spaime, de fugi.

Parte din uriaşa magmă cenuşiu-dezesperantă în care trăieşte eroina cărţii se pierde pe scenă. Inteligenţa, umorul şi tonul alb-ironic-empatic al celor două actriţe sunt de negăsit în roman.

Vă amintiţi primele minute din Moartea domnului Lăzărescu? Apartamentul aceea mustind de singurătate, mirosul acela de stătut, de închis, de final, ce te izbeşte mereu când treci prin dreptul uşii deschise a câte unui vecin octogenar? Spectacolul echipei de la Replika duce în acelaşi loc, derulând înapoi câteva zeci de ani din curgerea implacabilă a timpului către acelaşi deznodământ.

Cristi Puiu încheie cu Chemarea mării. Paul Dunca preferă Nothing compares to you. Şlagărele, ca ultim refugiu pe deasupra căruia care curg genericele de final.