Nu mai puţin legendară este şi dramatizarea, de asemenea omonimă, datorată lui Dale Wasserman şi publicată în 1963, la un an după apariţia romanului. Despre dramatizare va fi vorba în textul de faţă. Mai exact, despre versiunea ei Metropolis 2018, tradusă de Adrian Nicolae şi pusă în scenă de Victor Ioan Frunză.
Andrei Huţuleac e Jack. Jack din Zbor, Jack din Oameni de onoare. Obsesia lui nu e adevărul, ci libertatea. De fapt, nu e a lui, ci a celor pe care îi întâlneşte în spitalul de boli mintale.
El are libertatea, o trăieşte, o consideră implicită şi îşi construieşte viaţa pornind de la acest adevăr primar. Ei, ceilalţi, pacienţii, refuză libertatea, fug de ea, îşi ambalează frumos vieţile şi le predau spre păstrare & îndrumare asistentei-şef Ratched (Corina Moise, sau, într-o altă versiune de distribuţie, Nicoleta Hâncu).
Huţuleac este libertatea. La prima-i apariţie, asemănarea cu Nicholson izbeşte şi, cumva, derutează. Pe măsură ce spectacolul curge, cel mai important actor din trupa lui Victor Ioan Frunză ediţia-2018 (e un subiect aparte formidabilul balans de prim-plan pe care îl realizează Frunză între George Costin şi Huţuleac) confiscă orice tentaţie de comparaţie. Spectacolul de la Metropolis e al lui şi doar al lui, după cum ale lui şi doar ale lui sunt interpretările live ale Revolution, Satisfaction şi Sound of silence.
Anunţată prin formidabilul rol (totuşi, secundar) din Mobilă şi durere de la Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu" şi de Miroiu din Steaua fără nume de la acelaşi teatru, cariera lui Andrei Huţuleac a explodat odată cu mutarea trupei la Metropolis. Amadeus-ul din 2016, Hamlet-ul din 2017 şi Zbor-ul din 2018 formează tripleta de spectacole care l-a transformat pe omul lui Frunză dintr-un tânăr promiţător într-unul dintre marii actorii ai teatrului românesc. Şi asta la 28 de ani neîmpliniţi!
Când Luka lui Zsolt Bogdán intră în arca imaginată de Dragoş Buhagiar pentru În adâncuri / Azilul de noapte al lui Yuri Kordonsky de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ceva adânc şi definitiv se schimbă în lumea căzută în care acesta (aparent) caută adăpost. Nu altfel stau lucrurile cu aparitia lui McMurphy în mijlocul micului grup de bolnavi condus de Dale Harding în Zbor deasupra unui cuib de cuci, căruia Sorin Miron îi conturează impecabile trăsături de om perfect sănătos, integral îmbolnăvit de frica de a trăi.
Luka şi McMurphy revendică trecuturi sulfuroase, refuză steoretipurile deghizate sub formă de reguli de convieţuire şi îi privilegiază pe cei nebăgaţi în seamă. În Zbor, de pildă, Bromden-ul lui Alin Florea există doar în propriile vise-coşmaruri (minunat aşezate în scenă de scenografia Adrianei Grand şi de momentele coregrafice fără-de-autor-şi-dansatoare-numiţi-în-puţinele-informaţii-disponibile-despre-spectacol) până când McMurphy îl priveşte cu încredere. Nastia lui Anikó Pethő e îndemnată de Luka să ducă mai departe visul născut de Anna Karenina, Billy al lui Voicu Aaniţei trăieşte fericirea de-o seară datorită lui McMurphy. Şi aşa mai departe.
Oamenii, însă, refuză să creadă până la capăt în aceşti Christi-deloc-trişti deghizaţi şi veniţi printre ei. Nu vreun (Dumne)zeu refuză, de fapt, ei, ci hăţurile propriei existenţe. Frunză înscenează cu o cruzime impecabilă spaima supremă a omului de ieri, de azi şi, pesemne, dintotdeauna: viaţa trăită pe cont propriu.