Povestea este simplă. O femeie primeşte înapoi pachetul trimis soţului la puşcărie. Pentru a afla motivele acestui refuz este nevoită să facă o călătorie până în oraşul siberian în care se află închisoarea. Drumul din satul uitat de lume până la închisoare este asemenea unei coborâri în infern. Cu fiecare pas pe care îl face eroina fără nume a lui Lozniţa avem sentimentul că ne scufundăm odată cu ea într-o lume a mizeriei, viciului şi minciunii. Senzaţia persistă şi atunci când femeia ajunge în oraşul de destinaţie şi încearcă să afle motivele pentru care soţul ei nu poate primi pachetul. Oficial, singurul răspuns pe care îl primeşte este "pentru că nu se poate". Nu ştim pentru ce a fost condamnat bărbatul, nu ştim dacă a fost pedepsit şi nici chiar dacă mai trăieşte. Încercările de a afla răspuns, la care suntem martori, nu fac altceva decât să ne prezinte o lume cenuşie, o lume plină de mici afacerişti şi interlopi, de poliţişti şi gardieni corupţi. Ne poartă, de asemenea, printr-o lume care suferă de pe urma nedreptăţii, dar care nu vrea şi nici nu încearcă să se salveze. Lozniţa a şi spus, de altfel, într-un interviu că întrebarea care crede că trebuie pusă şi care reflectă realităţile Rusiei actuale este cum poţi educa nişte oameni care nu vor să fie educaţi? Este o întrebare, din păcate, atât de potrivită şi pentru societatea românească.
Personajele, cu excepţia femeii delicate care se află în centrul poveştii, sunt groteşti. Sunt urâte atât prin exterior - haine, machiaj, priviri piezişe, dar şi interior prin atitudine, limbaj, aplecare spre băutură şi promiscuitate. Camera insistă, de altfel, de câteva ori asupra unor chipuri şi momente care par a coborî direct din tablourile pictorilor flamanzi. La această senzaţie contribuie şi modul în care cade lumina pe chipurile obosite, ridate sau abrutizate din cauza exceselor şi vieţii dificile. Oleg Mutu, cel care semnează imaginea acestui film, a permis privitorului prin aceste întârzieri ale camerei să studieze cu atenţie fiecare chip şi fiecare imagine exact ca atunci când contempli un tablou într-o galerie.
Regizorul a ales să nu ne spună când pe axa temporală se desfăşoară acţiunea filmului. Maşinile vechi, hainele boţite şi murdare, clădirile în paragină par a te face să crezi că eşti undeva pe vremea lui Stalin. Dar, apoi, discuţia despre telefoane mobile, despre momente istorice ulterioare morţii lui Stalin, frânturi de muzică îţi schimbă părerea. Realizezi că universul în care trăiesc şi se mişcă personajele este unul atemporal, pentru că Rusia lui Lozniţa este una înţepenită în proiect, incapabilă să iasă din cercul vicios al minciunii, indiferenţei şi nepăsării în care se află. Recunosc că alegerea regizorului m-a dus cu gândul la Laur, romanul lui Evgheni Vodolazkin, o carte în care apare aceeaşi idee a atemporalităţii atunci când vine vorba de Rusia şi oamenii săi. Trimiterile la epoca lui Stalin există şi sunt intenţionate. Când merge să depună o cerere pentru a afla ce s-a întâmplat cu soţul ei, în spatele personajului apare pe un avizier un articol decupat dintr-un ziar în care apare chipul lui Stalin. Visul de la sfârşitul filmului imită, de asemenea, discursurile sforăitoare şi lipsite de substanţă ale celor din Biroul Politic stalinist. Îmbrăcaţi în alb şi roşu, culorile Rusiei, personaje cu care femeia a interacţionat de-a lungul filmului şi care s-au arătat lipsite de empatie şi înţelegere declară ritos că fac ceea ce este mai bine pentru ţară, din patriotism.
Spectatorului român nu îi vor fi străine situaţiile revoltătoare prin care trece personajul principal. Nesimţirea şi dezinteresul celor de la oficiul poştal, corupţia funcţionarilor, existenţa acelui "cuiva" care ştie şi poate rezolva orice situaţie ne sunt extrem de familiare. De asemenea, ne sunt familiare încercările de intimidare, dar şi umilirea omului obişnuit de funcţionarul care se găseşte într-o poziţie de putere la un moment dat. Este antologică în acest sens, modul în care sunt verificate pachetele destinate deţinuţilor.
Lozniţa alege să ne spună şi alte poveşti adiacente prin intermediul unor personaje secundare. Nu sunt poveşti vesele, ci macabre şi triste. Toate, vom descoperi în final, au legătură cu povestea principală. Sunt, dacă vreţi, prevestiri a ceea ce urmează să se întâmple. Muzica joacă, de asemenea, un rol important în definirea atmosferei. Cântece vechi de război sau tradiţionale încarcă atmosfera şi completează într-un mod ingenios tabloul. Vasilina Makovtseva, actriţa care joacă rolul principal, recurge la foarte puţine expresii faciale pentru a-şi contura personajul. Încrâncenarea şi determinarea trec dincolo de ecran fără probleme. Personajul ştie că în lumea de lupi în care trăieşte şansele de reuşită sunt minime. Cu toate acestea persistă şi insistă deşi este o fiinţă fragilă, simplă şi lipsită de mijloace materiale.
Krotkaya / A Gentle Creature / O creatură delicată este un film ca o operaţie fără anestezie. Este un film cu care rămâi în minte, un film care te seduce prin imagine şi te îngrozeşte prin poveste. Este un film al neputinţei, al realităţii de dincolo de propagandă, un film despre Rusia de dincolo de reclame şi naţionalism. Este un film pe care ar fi păcat să îl rataţi.