Fapt este că, într-o seară de septembrie 2018, venerabilul tânăr domn a ocupat un loc în primul rând al Studio Anima, micuţa sală căţărată la etajul 4 (fără lift!) a renovat-arătosului teatru de păpuşi din Piaţa Lahovari. Pentru spectatorii amplasaţi pe scaunele din spate, chipul său s-a suprapus peste cel al păpuşii mânuite & vorbite de Ioan Brancu. Întâmplătoare sau nu, asemănarea a fost tare tulburătoare.
Întâmplător sau nu, spectacolul de la Ţăndărică şi-a avut premiera în toamna târzie a anului 2017, în apropierea debutului celuilalt Regele moare al Bucureştiului, cel al soţilor Andrei şi Andreea Grosu, al Marianei Mihuţ şi al lui Victor Rebengiuc de la TNB. În zilele când un Rege murea cu adevărat.
În versiunea spectacolului pentru adulţi de la teatrul de copii, cea mai neobişnuită dintre piesele lui Ionesco ni se prezintă în formulă prescurtată, eliberată de câteva porţiuni de text şi de câteva personaje secundare. E vorba de om, doar de el, de viaţa şi de moartea lui, aceleaşi de la începutul până la sfârşitul timpurilor.
Decorul supraetajat al Sabinei şi Biancăi Veşteman creează intimitate, detalii, specific. Gesturile şi monologul de final, împărţite între Rege (Ioan Brancu) şi Regină (Liliana Gavrilescu), şterg toate urmele care ar putea individualiza, personaliza, particulariza.
Nu e vorba de un sfârşit, ci de Sfârşitul. Nu e vorba de un destin, ci de Destinul. Nu e vorba de o moarte, ci de Moartea.
Omuleţul lui Gopo urcă pe trepte animate. Omul Elizei Păuna coboară pe treptele descompunerii. El dispare, de la o clipă la alta, de la o smulgere la alta, pentru a se pierde într-un neant fără recurs.
La Ţăndărică, păpuşile au păpuşari. Prin urmare, păpuşile înfăţişând oameni au păpuşari care le mânuiesc. La Ţăndărică, ultima privire a metaforei pe nume om e îndreptată spre metafora pe nume zeu. Şi zeul lăcrimează.
