2095 D.C. New York. Compania Eugenics comercializează secretul eternei tinereţi. Finanţat de ea, senatorul Allgood se pregăteşte să pună mâna pe putere. Lumea mai vrea încă libertate, deşi lupta lui Nikopol a rămas doar o legendă. Pe cerul New Yorkului pluteşte o piramidă de piatră. În ea străvechiul zeu Horus este osândit la moarte de zei.
Immortel nu e Final Fantasy. Nu are frumuseţea metafizică şi superb cizelată a anime-ului lui Hironobu Sakaguchi, iar povestea lui se pierde pe măsură ce o vezi. Însă amestecul de real-life actors şi animaţie CGI, de atmosferă utopic cenuşie de Blade Runner şi de haos à la The Fifth Element, trebuie citit ca lume exclusiv enkibilaliană, pentru că produsul ei final nu e nimic din toate astea, nici anime, deşi are solemnitatea unui anime, nici SF, în sensul adevărat al cuvântului - nici măcar Matrix, deşi se vehiculează blue şi red pill - ci o pură incursiune în lumea doar pe jumătate conceptualizată a regizorului sârb. O femeie cu părul albastru, cu lacrimi albastre care pătează permanent pielea oamenilor, şi cu puteri neştiute nici măcar de ea (nici de noi), e învăţată de un călător fără chip să devină umană, cu preţul amintirilor ei.
Din închisoarea lui suspendată, Nikopol, ultimul erou (sau escroc) al lumii viitorului, este decongelat accidental după 30 de ani, iar trupul său e luat în stăpânire de Horus, vechiul zeu cu cap de vultur, părintele raiurilor, ce mai are doar şapte zile de trăit. Şi care devine prin aceasta un violator ordinar.
În piramida suspendată, Anubius şi Seth trişează la zaruri. În vechiul cu încă 100 de ani New York (şi în vechiul Paris), Nikopol se regăseşte pe versuri de Baudelaire: "It bites my soul, and it dizzies and swirls it down, remorselessly. Rolling it, fainting to the underworld", iar pe pasarelele suspendate din New York, muzica şamanică a lui Gordan Vejvoda dă formă trecutului nepământean a lui Jill.
Immortel e un film făcut exclusiv din locuri comune, un kitsch art cu rezultate surprinzătoare. Cât de cool? Un poem CGI numit Western Hysteria Hotel, etajul 39, camera 12. Un film ce nu trebuie ratat şi care, de fapt, nu are nevoie de comentarii.