Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Livada de vişini

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O lume de ticuri, o lume de tacuri - Livada de vişini


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Livada de vişini a lui Frunză, a trupei lui (de data asta, în frunte cu George Costin), a Oanei Pellea. "Şi a lui Mircea Rusu", îmi aduce aminte o prietenă. Da, şi a lui Mircea Rusu! Şi chiar de la el, de la Leonid Andreevici Gaev, putem începe discuţia.

Pentru că Mircea Rusu dă tonul la ceea ce autorul acestor rânduri consideră a fi cel mai original atribut al montării lui Victor Ioan Frunză: interpretarea în cheie absurdă a celor mai multe dintre personajele piesei de pe urmă a lui Cehov. Până la urmă, ce e altceva Gaev decât o colecţie de replici, de gesturi, de ticuri? Este el atent, în vreun fel, la ce se întâmplă, acum şi aici, în jurul lui? Trăieşte el câtuşi de puţin în prezent, în imediat, în realitate?

Mircea Rusu face din fratele Ranevskăiei un personaj cu accente ionesciene. Monoloage frânte de puseuri auto-ironice, discursuri pline de importanţă întrerupte de momente de reverie pe bază de biliard, cabotinismul ca mod de viaţă, de refugiu, de evadare.

La rându-i, Oana Pellea îi împrumută Ranevskăiei ceva din aerul, intonaţiile şi privirile Bătrânei din Scaunele, rol pe care îl interpretează de ani foarte buni la Bulandra. La răstimpuri, (fosta) stăpână a casei nu e decât o păpuşă care recită vorbe mai vechi, mai demodate, mai neadecvate decât însăşi livadă mult iubită. Oana Pellea alternează aceste momente cvasi-mecanizate cu puseuri de emoţie pură, pe care le trăieşte intens şi le frânează brusc.

Pişcik-ul lui Alin Florea pendulează, la rându-i, între un surâs tâmp, de la Agamiţă Dandanache-cetire, şi scurte momente de cuplare la dramatismul clipei. Alexandru Pavel îi împinge fruntea studentului Trofimov mereu în sus, ferindu-i tălpile de orice potenţial contact cu planeta-mamă (cu remarcabilă excepţie reprezentată de momentul când Ranevskaia îi face oarece avansuri în timpul petrecerii). Şi aşa mai departe.

Singurii neatinşi de demonul fugii de real sunt, previzibil, Lopahin-ul lui George Costin şi Varia Corinei Moise. Cei care înţeleg. Cei care există. Cei pentru care viaţa ar putea avea un sens şi privind de azi înainte, nu doar înapoi.

Ce păcat că Varia aşteaptă şi că Lopahin nu îndrăzneşte! Cea mai absurdă dintre (ne-) iubirile cehoviene primeşte, în versiunea Victor Ioan Frunză, decorul just. Varia, fiica înfiată de boieroaica scăpătata, şi Lopahin, fiul de servitor ajuns stăpân în casa unde tatăl său a muncit la stăpân, ar fi putut începe o viaţă. De ar fi ştiut cum!

Cei care ar fi putut să îi înveţe, cei care ar fi trebuit să le treacă meşteşugul de a face primii paşi au abdicat însă de la menirea lor. Priviţi acest dialog:
Lopahin: "[...] Ce piesă am văzut aseară la teatru! Foarte comică."
Ranevskaia: "Sigur nu era nimic de râs. Nu vă mai uitaţi la piese, uitaţi-vă la voi, cât de cenuşiu trăiţi, câte vorbe spuneţi"
(Traducere: Alexa Visarion, publicată la Editura LiterNet, în 2004, şi disponibilă pentru descărcare gratuită aici).

Ce urmează după acest crunt şi atât de veridic diagnostic? Reîntoarcerea în planul imaginar. Cel pe care Adriana Grand îl asimilează cu universul copilăriei. În primul act, personajele sunt vârâte într-o cămăruţă de dimensiuni preşcolare.

"Amintirea inocenţei pierdute", se grăbeşte să diagnosticheze vocea interioară care funcţionează pe bază de comode şabloane. "Tragedia refuzului de a părăsi vârsta inocenţei", corectează privirea de ansamblu aruncată asupra întregului spectacol.

Dramatizarea lui Victor Ioan Frunză şi Adrian Nicolae îşi îngăduie o licenţă majoră. Charlotta Ivanovna (Nicoleta Hâncu), personajul acela atât de misterios căruia adesea regizorii eşuează în a-i da un rost, primeşte un alt destin.

Dispariţia ei se poate citi în multiple feluri. Noul stăpân, Lopahin, nu face parte din publicul-ţintă al spectacolelor de magie. Pe de o parte, s-ar putea spune că nu are organ pentru aşa ceva (din acordurile orchestrei evreieşti, George Costin nu le aude decât pe acelea care îi marchează delirul care-l cuprinde în clipa cumpărării moşiei; la restul, e imun). Pe de alta, e semn că în noua lume ce se construieşte (şi) pe rămăşiţele livezii nu e loc de trucuri şi scamatorii. O lume lipsită de magie. Dar şi de minciună!

Chipul imobil al Nicoletei Hâncu se lipeşte pe retină şi aminteşte, cumva, de bărbatul acela uscăţiv, nenumit, care apare în aproape toate episoadele din Dekalog-ul lui Kieslowski. Despre el s-a spus că ar putea fi Dumnezeu.

Ce avem, aşadar? De o parte, un bufon, pe Gaev. De cealaltă, un cetăţean cu picioarele adânc înfipte în asfaltul realului, pe Lopahin. La mijloc, în oscilaţie bine-controlată între abandonul de sorginte paseistă şi cinismul iresponsabilităţii cotidiene, pe Ranevskaia. Undeva alături (deasupra?), un magician care nu mai poate întreţine minciuna, pe Charlotta Ivanovna.

O colecţie de ticuri întinse pe o masă de biliard, aşteptând tacurile care să le stabilească viitoarele trasee. Tic. Tac.



 Toate articolele despre Livada de vişini


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer