La finalul spectacolului, în locul oricăror abordări personale, mi-a venit în minte o consideraţie relevantă pentru ceea ce văzusem: "În lumea aceasta, stă în firea jocului doar, a jocului de-artist sau copil, să facă să fie şi să facă să piară, să înalţe şi să distrugă, mereu cu aceeaşi inocenţă. Şi tot aşa, asemenea artistului şi copilului, se joacă şi focul veşnic viu, înălţând şi distrugând cu inocenţă (...). Nu vreun orgoliu vinovat, ci instinctul jocului fără încetare cheamă la viaţă alte lumi. Copilul îşi aruncă adesea jucăria, dar o reia curând, mânat de un capriciu inocent. Dar atunci când construieşte, el pune laolaltă şi plăsmuieşte după o lege şi o ordine interioară"... Sunt cuvintele lui Nietzsche, aflate în acord cu credinţa lui într-o divinitate care aşează la baza lumii dansul...Ce pot să mai adaug, pe lângă această evidenţă a reconstruirii, recompunerii, căutării, spargerii în fragmente nicicând nerecuperabile de lume, pe lângă copleşitoarea claritate la care fusesem martoră? Ar trebui să spun ceva despre ce s-a întâmplat realmente pe scenă, dar înainte de asta e nevoie de unele amintiri, de o vizită în universul unui om care a marcat istoria dansului.
În mesajul transmis de Ziua Internaţională a Dansului în 2003, Mats Ek afirma că "dansul nu este viaţa în sine, dar el păstrează vie fiecare mică parte care compune marele întreg". Fidel acestei concepţii, Mats Ek a revigorat arta dansului prin faptul că a recitit, că a regândit unele dintre cele mai importante balete clasice, arătând că se poate inventa un nou limbaj coregrafic, în consonanţă cu contextul contemporan, în condiţiile în care esenţa poveştii rămâne nealterată.
S-a spus că nimic nu e nou sub soare, că istoriile se repetă. Prin modul în care a impus regândirea baletelor tradiţionale, începând cu viziunea sa la Giselle (în 1982), Mats Ek demonstrează că, în esenţă, istoria este "bântuită" de aceleaşi poveşti, dar, pentru a putea rămâne în contact cu mesajul lor, cu ceea ce ele transmit realmente, este nevoie de o aşezare a lor într-o formă nouă, de găsirea unor noi modalităţi de a le spune, de inventarea unui limbaj adecvat vremurilor şi oamenilor care primesc mesajul respectiv.
Universul coregrafic al lui Mats Ek prezintă anumite note definitorii: o estetică a urâtului corelată cu un umor cinic. Ironia muşcătoare intervine puternic tocmai atunci când tragismul poveştii atinge apogeul.
Momentul Aluminium, prezentat în cadrul turneului efectuat de Cullberg Ballet la Bucureşti, păstrează caracteristicile esenţiale ale dansului impus de Mats Ek: limbajul coregrafic este foarte clar, povestea este spusă cu umor, dramatismul se declanşează din gesturi simple. Aluminium este o creaţie despre rezistenţă, afirmă Mats Ek, nu neapărat în sens politic, ci în sensul refuzului de a ceda tentaţiei de a lua lucrurile de-a gata, împiedicând schimbarea, evoluţia.
Aluminium este încadrat, deloc întâmplător, de două momente coregrafice semnate de Johan Inger, diferite din punct de vedere al concepţiei, dar unitare în spirit. Empty House este o creaţie în care mişcarea alternează cu un statism grăitor, e o poveste despre căutare şi recompunere, prezentată dinamic, dar în acelaşi timp sobru şi dramatic. Negro con Flores are mai multă teatralitate, e străbătută de un umor încântător, e o poezie dansată, în care joaca actorilor cu lumina provoacă efecte estetice minunate. Cele două creaţii ne dezvăluie un coregraf complex care, ca şi în cazul lui Mats Ek, impune un limbaj caracterizat prin claritate.
Tripticul prezentat pe scena Naţionalului ne-a arătat cu limpezime că, atunci când cineva are ceva de spus şi o face fără echivoc, mesajul îl confiscă totalmente pe cel căruia îi este adresat, cu condiţia să existe ochi care să vrea să vadă, sau să fie învăţaţi să vadă! Desigur, Cullberg Ballet e o companie din care fac parte dansatori de un profesionalism desăvârşit. Mats Ek are geniu (de ce să ne mai ascundem după epitete?), iar când la conducerea Baletului Cullberg a fost aşezat Johan Inger s-a ştiut prea bine în mâinile cui este lăsată soarta unei companii legendare. Toate datele converg spre o concluzie evidentă...
Orice spectator cu minimum de disponibilitate lăuntrică spre ceea ce a transmis spectacolul trebuie să recunoască sincer că ce a văzut îl cuprinde şi pe el, că (raportat acum la firul logic al tripticului) viaţa e o permanentă reconstruire, că e nevoie să amortizăm tragismul prin râs şi dinamica uneori haotică a vremurilor prin opriri sugestive, printr-un statism din care ritmul nu îşi retrage prezenţa.
Există o coerenţă evidentă în spectacolul prezentat de Cullberg Ballet. Nu are sens să analizăm gesturi şi să căutăm neapărat să descifrăm fiecare mişcare. Pentru că ne-am întâlnit cu o atmosferă ce se menţine încă puternic în zona suprarealismului, putem să ne creăm o colecţie de stări susţinute gestual şi să conchidem că din momentul Empty House trebuie să reţinem că putem sălăşlui în armonie cu ceea ce suntem realmente numai atunci când am epuizat, cel puţin conştient, toate posibilităţile de recompunere ale propriului eu (adică niciodată, pentru că cercul nu se închide nicicând, asta ne spune finalul primului moment coregrafic). Mai departe aflăm, de la Mats Ek, prin Aluminium, că putem rata şansa de a zbura dincolo de limite şi riscăm să nu găsim deschiderea spre ceea ce am putea deveni, dacă nu avem grijă de propriile gesturi, de semnificaţia obiectelor ce ne înconjoară, dacă nu suntem atenţi şi uităm să opunem rezistenţă unei redundanţe care ameninţă o lume în care cuvântul "consum" e la ordinea zilei.
Finalul tripticului (Negro con Flores) ne propune o revelaţie prin joc, e o încununare a ceea ce s-a spus prin creaţiile anterioare. Umorul cunoaşte un crescendo, teatralitatea este mult mai mare, dar, sub ochii noştri, gesturile aruncă nenumărate posibilităţi de interpretare, jocul devine frenetic, lumea se năruie, se recompune, zâmbetul se preschimbă hohot, se sparge şi dintr-o dată se reconstruieşte, cu nenumărate posibilităţi latente, pentru ca totul să poată fi luat de la capăt...
