Don Juan şi Faust. La o primă vedere, pare forţată asocierea celor două celebre personaje, dar Christian Dietrich Grabbe a făcut-o, totuşi, într-un text pus recent în scenă la Teatrul Maghiar "Csiky Gergely" din Timişoara de regizorul Alexander Hausvater. Spectacolul demonstrează că asocierea nu e deloc întâmplătoare, fiindcă ceva îi uneşte sub un semn comun. Amândoi se lasă conduşi de legile atracţiei, chiar dacă pentru unul e mai de preţ instinctul, iar pentru celălalt raţiunea. De ce ar fi imposibil, de dragul demonstraţiei, ca Don Juan şi Faust să se îndrăgostească de aceeaşi femeie?
În viziunea lui Alexander Hausvater, iubirea e rezultatul unui experiment de laborator, acesta fiind cadrul hiper-actualizat în care ni se face cunoştinţă cu cele două personaje clasice. Un laborator modern în care cele două făpturi sunt observate, scanate de către un grup de cercetători robotizaţi, lipsiţi parcă de sex, dar şi de reacţii care să le personalizeze apariţia. Două fiinţe atât de vii, în trupurile cărora pulsează dorinţa, două fiinţe animate de gânduri, senzaţii şi sentimente atât de puternice încât au făcut istorie, devin cobaii unor entităţi coborâte direct dintr-un scenariu science-fiction. Şi totuşi, scenele trăite de aceste personaje, chiar dacă şi ele incluse în experimentul cu pricina, ajung la o intensitate care lasă în umbră tot restul, captivându-i pe spectatori, la care ajunge astfel esenţa poveştilor trăite de Don Juan şi Faust, topite aici în acelaşi creuzet.
Don Juan se îndrăgosteşte de Donna Anna şi unelteşte împreună cu valetului lui, Leporello, pentru a împiedica programata nuntă a acesteia. Îl ucide pe cel ce trebuie să devină soţul femeii, dar "trofeul" a fost ridicat deja de Faust, ajutat de Mefisto, căruia i-a vândut sufletul său. O fierbinte scenă de dragoste, în care Faust şi Anna par doi peşti uriaşi alunecând unul în altul într-un acvariu scăldat în lumină albastră, este urmată de moartea tinerei femei, care are valoare de revelaţie pentru amândoi bărbaţii. Dacă până atunci Don Juan o tratase ca pe o simplă cucerire, suferind numai pentru că altul i-a luat-o înainte, rănindu-i orgoliul, moartea pare să-l maturizeze brusc, dându-i acces la o zonă a meditaţiei despre viaţă şi moarte care nu-l preocupase până atunci. Faust, cel iniţiat de mult în dedesubturile existenţei umane, înţelege şi el că singurul rost al acesteia rămâne iubirea, pe care oamenii nu o preţuiesc îndeajuns decât atunci când e prea târziu.
Ca pentru a întări această descoperire - pentru care nu e nevoie de alt experiment decât trăirea personală - savanţii asexuaţi din laboratorul unde s-a desfăşurat întreaga poveste se dezlănţuie într-un ultim dans, renunţând la halatele albe şi udându-se unii pe alţii cu apa din bazinul în care actul de dragoste a avut loc. Iubirea poate să fie rezultatul unui experiment, dar are puterea de a arunca în aer orice laborator.
Finalul propus de regizor, cu apariţia întregii distribuţii, unii dintre actanţi aflaţi chiar în cuştile de fier în care fuseseră aduşi iniţial Don Juan şi Faust, cu trupurile dezgolite şi un soi de strălucire animalică în priviri e de natură să şocheze în maniera Hausvater. Dar nu stârneşte nici un dezgust, aşa cum s-ar fi aşteptat, poate, unii, speriaţi să li se arate adevărata lor natură, ci o uşurare: nu putem să negăm natura animalică a fiinţei noastre, dar, prin iubire, ne putem câştiga numele de om.
Ne arată asta un spectacol construit cu mână sigură, cu actori pasionaţi de jocul lor - Demeter Andras (Faust) şi Tokai Andrea (Mefisto) reuşesc creaţii emanând emoţie de cea mai bună calitate - cu imagini îndrăzneţe, o coregrafie nervoasă (Hugo Wolff) şi o muzică obsedantă (compozitor -Vlaicu Golcea), aşa cum obsedante rămân ideile propuse de spectacol.