Doi tineri din Gabroveni 57 - Romeo şi Julieta

O casă. Un cub. O adresă Gabroveni 57. Una dintre puţinele clădirile refăcute de pe o stradă istorică ce se zbate să nu existe doar acolo, în istorie.

Romeo şi Julieta. Teatrul Mic. Sala Studio. Noul spaţiu de joc al unui teatru mult-încercat de bulinele marilor cutremure care poate (nu) vor veni, aplicate de autorităţile ce mult ne încearcă rezistenţa la prostie, corupţie, indolenţă, incompetenţă, sărăcie.

La dreapta, foaierul. La stânga, sala. La stânga stângii, un hotel. Între hotel şi teatru, un culoar de nici doi metri lăţime. Acolo va muri Mercuţio, cel căruia Alexandru Voicu îi dă fix notă de relaxare inteligentă necesară pentru a percepe că el, măcar el, nu e pradă demenţei pe nume ura dintre clanuri (la Shakespeare), naţiuni, religii, rase (la noi, ceilalţi).

La polul opus, Tybalt (Andrei Seuşan), extremistul de serviciu, individul mereu dispus să nu uite nimic din ce ar putea dezbina, să ignore orice ar putea uni. Delicios momentul în care Lord Capulet (Gabriel Costin) îl sileşte pe nărăvaş-istericul Tybalt să se răcorească pe bază de oarece flotări.

La mijloc, mereu la mijloc, (aproape) mereu pe scenă, părintele Lorenzo (un Rareş Florin Stoica cu o frazare, privire şi gestică ce amintesc de cea mai bună versiune a lui Vlad Ivanov) încearcă să spargă zidurile care ne împart lumile în două, mereu în două. Demersurile lui sunt etern sortite eşecului, în buna tradiţie a creştinismului care ascultă, alină, sfătuieşte, dar nu poate împiedica mersul vieţii aflate la dispoziţia liberului-arbitru al fiecăruia. La final, părintele îi primeşte Dincolo pe cei cinci care nu mai sunt.

Julieta (Alina Rotaru), Romeo (Marian Olteanu), povestea lor. Cu doza ei de inactualitate, cu spectaculosul necredibil al răsturnărilor de situaţie. Cu prea multele ei lacrimi, meteahnă de care nu scapă nici o montare a textului. Cel puţin din ultimii ani, din spaţiul românesc.

Julieta, Romeo, textul lor, farmecul şi profunzimea vorbelor, atunci când sunt asumate, înţelese şi rostite corespunzător. Dinamica lui Marian Olteanu, expresivitatea privirii Alinei Rotaru.

Jilţurile din fier imaginate de Francesca Cioancă. Două la număr. Cu decoraţiuni care duc cu gândul la stalagtită versus stalagmită. Eternul principiu Masculin-Feminin.

Alertă, coerentă, adesea captivantă, montarea Lilianei Pană are doza de prospeţime care face bine unei săli noi şi unei trupe tinere. Neferit de imperfecţiuni, ce ţin mai ales de ritmul ultimei ore de joc (din cele două), construit în jurul unei distribuţii inegale la momentul premierei (dar cu cert potenţial de echilibrare în sus), spectacolul care inaugurează noua sală a Teatrului Mic merită multe aplauze şi încă şi mai multe încurajări.