***
Timpul verbal e important, iar el ştia asta. Am fost tentată să spun că l-am iubit, dar ar fi doar o jumătate de adevăr. Încă îl mai iubesc. Mi-a fost teamă atunci cînd am auzit că se face un film despre el. Şi am cîrcotit. Cine se crede Sacha Baron Cohen de îşi imaginează că poate fi ca el? Şi cine naiba e Rami Malek de a avut curajul să intre în pielea lui? Vreau să văd un film despre el sau mai bine rămîn cu amintirile mele, nedeformate de o convenţie cinematografică? Sigur că vreau, pentru că mor de curiozitate. Şi pentru că ştiu de la bun început: cel real, cel care la 17 ani (cîţi aveam cînd s-a dus) m-a făcut să plîng cum încă nu o făcuse nici un alt bărbat, cel căruia îi ştiam cîntecele pe de rost, EL a fost unic şi este de înlocuit. Ştie şi regizorul: îmi arată întîi pielea de pe mînă, un ochi, diverse părţi ale anatomiei sale, corpul filmat din spate. Orice în primele secunde, numai faţa lui nu. Ca să mă păcălească şi să mă facă să intru în faza de acceptare: ok, cel pe care îl văd pe ecran nu e Freddie, acolo e doar un actor ce vrea să îmi transmită o stare. Starea de graţie a muzicii şi atingerea paradisului.
***
Bohemian Rhapsody este, fără îndoială, filmul momentului, un adevărat eveniment cinematografic al toamnei. Toată lumea vorbeşte despre el şi nu întotdeauna părerile coincid. Scorul de pe imdb.com este destul de mare, 8.4, în vreme ce cronicile adunate pe Rotten Tomatoes sînt mai puţin indulgente şi susţin fie că Freddie Mercury ar fi meritat mai mult, fie că problema acestui tip de filme ce încearcă să reconstituie imaginea unui idol sfîrşesc toate prin a fi goale de conţinut. Totuşi, scorul audienţei este uriaş: 94% dintre cei care au văzut filmul şi l-au votat pe Rotten Tomatoes spun că le-a plăcut.
Cu păreri atît de diverse şi care uneori se bat cap în cap, devine aproape o misiune imposibilă să nu te repeţi scriind despre Bohemian Rhapsody sau să aduci ceva nou. Mai există riscul să te laşi influenţat de ce crede unul sau altul, aşa că cel mai bine este să mergi să vezi cu ochii tăi. Din fericire, acest lucru chiar se întîmplă. Filmul a debutat ca un succes de box-office încă din weekendul lansării, semn că valurile stîrnite în jurul lui atrag publicul în sala de cinema. "Singurul lucru mai extraordinar decît muzica trupei Queen a fost povestea lui Freddie Mercury". Cu această declaraţie de intenţie anunţată pe trailerul filmului, spectatorul ştie la ce să se aştepte: două ore şi 14 minute în care legenda prinde din nou viaţă. Sau cel puţin asta îşi propune să facă. Întrebarea cea mare este: poate cineva, un actor, indiferent cum s-ar numi el, să întruchipeze un mit?
Sînt în întregime de acord cu scepticii şi cu cei care spun că nu avea cum să fie un film perfect. Bohemian Rhapsody este o însăilare, o punere laolaltă a unor elemente biografice. Se folosesc cele mai multe dintre lucrurile ştiute deja despre Queen şi Freddie Mercury: au pornit ca o trupă minoră şi au ajuns atît de sus că nu mai pot fi depăşiţi de nimeni. Liantul care a dat coerenţă şi a impus direcţia a fost solistul, care, desigur, a încercat şi o carieră solo, perfect conştient de valoarea sa. Artist cu o existenţă zbuciumată de căutări, provenind dintr-o familie modestă, homosexual şi orgolios, dar cu o carismă extraordinară la public. Care a trăit pentru public. În istoria trupei au fost suişuri şi coborîşuri, certuri şi împăcări, producători care nu au ştiut să intuiască sau să recunoască genialitatea unor compoziţii, vînzări spectaculoase şi concerte fulminante. Dacă ţinem cont doar de aceste elemente generale, ar putea fi povestea unei trupe oarecare. Numai că, de îndată ce rosteşti nume concrete, datele se schimbă: Freddie Mercury a fost genial, iar pagina scrisă de Queen în istoria rock-ului nu se poate compara cu nimeni şi cu nimic.
Poate că de aici trebuie pornit în felul în care luăm la bani mărunţi Bohemian Rhapsody. Cea mai corectă abordare ar fi să împărţim publicul în două: de o parte fanii, cei care ştiu tot (sau aproape tot) despre Queen şi Freddie Mercury, de cealaltă spectatorii care acum se întîlnesc prima oară cu muzica lor.
Cei dintîi nu vor afla multe lucruri noi: Freddie s-a născut în Zanzibar, avea multe pisici, credea că abilităţile lui vocale au legătură cu defectele sale de dentiţie, era un excentric conştient de genialitatea lui. A iubit toată viaţa o singură femeie (pe Mary Austin căreia i-a compus Love of my life şi care este - asta nu se spune în film- singurul om care ştie unde îi este îngropată cenuşa), a fost homosexual şi s-a îmbolnăvit de SIDA. Cam astea sînt elementele reale ale biografiei lui Freddie în jurul cărora se construieşte scenariul. Există desigur şi inadvertenţe în film care nu respectă cronologia reală. Bunăoară, pentru un plus de dramatism, probabil, Freddie le spune colegilor de trupă că are SIDA înainte de super-concertul ce strîngea fonduri pentru săracii din Etiopia şi toţi au emoţii cum se vor descurca live. Din două motive: pentru că vocea lui Mercury dădea rateuri din cauza bolii şi fiindcă ei n-au mai cîntat de ani de zile împreună. În realitate, Freddie a fost diagnosticat doi ani mai tîrziu, în 1987, şi ei avuseseră un concert cu doar cîteva luni înainte. Sînt detalii care, pînă la urmă, nu fac filmul nici mai bun, nici mai rău decît este.
Cel mai important este că partea muzicală a poveştii e centrul de greutate al filmului: cum a luat naştere o capodoperă (cîntecul Bohemian Rhapsody - o ciudăţenie de 6 minute ce nu putea fi difuzată la radio şi din care nimeni nu pricepea mai nimic, se întrebau ce e cu acel mix de genuri şi cine e Galileo, cine e Bismillah) şi cele 20 de minute care au schimbat pentru totdeauna muzica. Toată lumea este unanim de acord că prestaţia trupei Queen pe Wembley la show-ul Live Aid din 1985 a fost cel mai bun concert live susţinut vreodată.
Dincolo de discuţiile dacă actorul din rolul principal, Rami Malek (care şi-a pus un dinte în plus ca să îi semene cît mai mult lui Freddie) reuşeşte sau nu să îl imite pe Mercury, cel mai mare merit ce trebuie subliniat este că Bohemian Rhapsody transmite incredibil de multă emoţie. Fanii vor constata că încă li se face pielea de găină cînd ascultă hiturile Queen, iar cei care au mers la film neştiind cu cine au de-a face vor descoperi cît de fabuloasă este muzica pe care o aud şi se vor minuna ce fenomen uluitor a fost Freddie.
Malek nu e Freddie, este însă de apreciat insistenţa cu care se vede că actorul i-a studiat gesturile şi mişcarea scenică. Mai ales în tinereţe mi se pare că nu are nimic din Mercury; parcă în etapa în care a avut mustaţă şi se apropie de punctul final al filmului (1985) aduce mai mult a solistul trupei Queen, iar felul în care îl imită pe scenă îl apropie cel mai bine de personaj. Actorii care îi interpretează pe ceilalţi membri ai formaţiei, pe John Deacon şi mai ales pe Roger Taylor şi Brian May (aceştia doi din urmă sînt şi producătorii muzicali ai filmului) sînt mult mai bine găsiţi, seamănă aproape perfect.
Există un documentar făcut de BBC în 2004 despre piesa Bohemian Rhapsody, votată în mai multe clasamente cea mai bună melodie din toate timpurile. Autorii remarcau atunci că, la cîteva decenii de la lansare, cîntecul a revenit spectaculos în preferinţele publicului după dispariţia lui Freddie Mercury. Ceva mă face să cred că acum, cînd alte decenii au trecut, istoria se va repeta: multă lume va redescoperi muzica celor de la Queen datorită filmului Bohemian Rhapsody.
***
Viaţa este uneori greu de suportat şi el spunea că are nevoie să se "anestezieze" din cînd în cînd ca să o îndure mai uşor şi să poată străbate întunericul. Pentru mine, muzica lui a fost mereu un anestezic ce nu dă greş. Ascult (nu mă întrebaţi a cîta oară, chiar nu ştiu răspunsul) Love me like there's no tomorrow şi plîng de parcă ar fi sfîrşitul lumii. Apoi îmi spun că oricum nu contează din ce direcţie bate vîntul, Istoriei oricum nu îi pasă de lacrimile mele şi pentru final s-ar potrivi mai bine un ritm ceva mai alert. Ready, Freddie? Hammer to fall.