William Shakespeare: un tip care scria piese de teatru pe vremea reginei Elisabeta, le mai şi regiza, mai şi juca în ele, s-a făcut şi-un film despre el; mă rog, mai şi împrumuta subiecte de la alţii, mai puţin răzbătători şi cu pana nu la fel de uşoară; a rămas celebru pentru cîteva texte de-astea, mai ales pentru unul în care se plimbă un nene cu un craniu în braţe şi se tot întreabă dacă e sau nu e (ce?).
Să ne ierte spiritele pioase pentru exerciţiul de vulgarizare de pînă acum, dar am considerat ca fiind de vitală importanţă o întoarcere cu picioarele pe pămînt din sferele în care maeştrii prezentului se întîlnesc cu maeştrii trecutului ca să pună de-un altar al artei. Aşa cum probabil era şi Shakespeare la vremea lui (înainte să devină marele Will), Victor Ioan Frunză e un artist anti-canonic şi suficient de lipsit de simţul transcendentalului pentru ca spectacolele lui să fie pur şi simplu vii.
Lumea-ntreagă e-un mare buzunar
Pe cînd unele din replicile la zi vorbesc despre rafinatul echilibru între actual şi autentic, ceea ce face autentică "ireverenţioasa" montare a lui Frunză de la Oradea, cu Nevestele vesele din Windsor, e tocmai actualitatea/ actualizarea lui (sau invers). Shakespeare, fie şi prin comediile lui, nu e materia ideală pentru un musical. (Adevărat e că realitatea unui recent Richard II - operă rock, made in Sorin Misirianţu, la Naţionalul din Cluj, ne-ar cam contrazice, dar nu despre excesul de imaginaţie e vorba aici.) Numai că Shakespeare şi comediile lui elisabetane, la care pe vremea aceea pare-se că era ca la mall-urile noastre de azi, cu seminţe şi tot tacîmul, sînt aluatul cel mai potrivit pentru ceea ce s-ar putea numi teatrul popular. Un teatru în care se joacă în hainele de-acasă (aşa îşi fac "intrarea" personajele la Oradea, cu fiecare actor, prezent în scenă de la bun început, declinîndu-şi identitatea civilă, în "costum" la fel de civil), spre pura delectare a spectatorului, care, dacă n-ar fi catifeaua sălilor noastre italiene, ar putea să şi arunce cu roşii, la o adică. Un teatru în care singura miză e divertismentul, făcut inteligent pentru oameni perspicace (aviz amatorilor care-şi imaginează că teatrul de entertainment este reprezentat de izmenelile cabotine pe spinarea bietului Caragiale care ne-au năpădit provinciile). Odată, era Teatrul pe butoaie, acum e Shakespeare cu Nevestele vesele....
Aşadar, ce rămîne? Un fanfaron, şef de gaşcă mică de şmanglitori, cam rămas în epoca lui Elvis, vede norocul unui tun, care să-l aducă şi cu marafeţi în tolbă, şi cu ceva satisfacţii bărbăteşti. Faceţi cunoştinţă cu John Falstaff (Daniel Vulcu)! Le trimite deci o casetă (!) cu declaraţii de iubire perpetuă doamnelor Page (Suzana Macovei) şi Ford (Elvira Platon-Rîmbu), prima cu o fată de măritat şi un solar încîntător, cealaltă cu un soţ excesiv de gelos. Care doamne, ca să se mai distreze şi ele puţin, să mai pună nişte sare şi piper în viaţa lor de femei de societare bună, îi pun de nişte farse lui Falstaff, atîta cît să-l scoată din casă o dată în tomberonul de gunoi (plin), a doua oară în haine de muiere şi cu bastoanele soţului gelos pe spinare. Între timp, mai apar un bar cu firmă luminoasă pe care scrie La Jardinière, un duel, un preot galez (Alexandru Rusu) fonfăit, o asistentă-codoaşă (Ioana Gajdo) foarte sexi şi o vacă ready-made, din sticle de apă minerală; pentru fiica doamnei Page se bat un doctor franţuz (Richard Balint), care vorbeşte jumătate franceză, jumătate nu se ştie ce (altminteri e foarte guraliv), şi un puţoi - Slender (Pavel Sîrghi), nepotul judecătorului Shallow (Ion Abrudan) - evident că, pînă la urmă, fata o ia un al treilea -, în jurul lor se amuză o liotă de băgători de seamă, iar şmanglitorii lui Falstaff pun şi ei de-o mică răzbunare, în ritmuri de hip-hop.
Finalul e demn de o epopee contemporană: un bal mascat într-un soi de cinematograf de mall, unde eroii noştri vin costumaţi într-un bestiarium al zilei: Bin Laden, ăla mic şi negru de respira greu (Lord Vader), Superman... Totul, într-o combinaţie de stiluri muzicale, devenite mărci de caracter ale personajelor, de la aria de musical iniţială (Theatrum mundi) la rock-ul doctorului şi hip-hop-ul hoţilor, pe text rescris în româna străzii, a budoarului de tranziţie, a respectabilităţii de mucava, a tinereţii imberbe etc. Totul, cu un simţ de observaţie a actualităţii (cea dinăuntrul piesei lui Shakespeare şi cea a culturii de masă care domină spaţiul public cotidian) care ar trebui să dea de gîndit.
Post-scriptum
Aceasta nu e o cronică în înţeleptul sens al cuvîntului. Nevestele vesele din Windsor e un spectacol care interzice scorţoşenia unor observaţii, cum ar fi faptul că nu propune mari partituri actoriceşti (ci o muncă de echipă, cum puţine teatre de stat pot pune cap la cap), alunecarea (voită) către kitsch (kitsch-ul e un concept cultural) sau că anumite scene ar fi aduse forţat în cheia teatrului popular. Miza unei asemenea puneri în scenă nu e, de fapt, experimentul artistic sau exerciţiul de stil, ci regîndirea rolului teatrului în comunitate: aşa cum se întîmpla în teatrul popular, un spaţiu de comunicare şi socializare, de comuniune comunitară.
Teatrul de Stat, Oradea
Nevestele vesele din Windsor
Soap opera după piesa omonimă de William Shakespeare
Versiune scenică de Victor Ioan Frunză, Marian Popescu & Victoria Balint
Muzica: Tibor Cári
Decorul, costumele şi recuzita: Adriana Grand
Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză
Cu: Daniel Vulcu, Ion Abrudan, Pavel Sîrghi, Ovidiu Mihăiţă, Petre Ghimbăşan, Richard Balint, Alexandru Rusu, Suzana Macovei, Anca Sigmirean, Elvira Platon-Rîmbu, Ioana Dragoş-Gajdo, Ioan Codrea, Andrian Locovei, Ciprian Ciuciu, George Voinese, Ion Ruscuţ, Tiberiu Covaci, Corina Cernea, Angela Tanko, Adela Lazăr, Mihaela Gherdan, Mirela Jurca, Sebastian Lupu, Nicolae Maghiar
Corpul de ansamblu: Alexandru Rois, Adrian Pintea, Gheorgeh Iernea, Kovacs Csaba
Orchestra: Tibor Cári, Szabó István, Kovács István, Bodo Tibor, Richard Balint, Kelemen Júlia
foto: Roland Csikos