La aniversare: Se poate întineri, îmbătrânind?... - Anonimul veneţian

... Da, se poate. Anonimul veneţian de la Naţionalul bucureştean, cu Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu, meşteşugit cu mult dichis regizoral de către "coordonatorul" (aşa s-a trecut pe afiş) Ion Caramitru a atins, recent, suta de reprezentaţii! Evenimentul mi se pare remarcabil prin longevitate şi explicabil nu doar prin specificul duios al poveştii, aptă să fezandeze cathartic şi cele mai tari suflete, ci şi datorită felului în care această entitate care este spectacolul a izbutit să se îmbogăţească, parcă, odată cu trecerea timpului... să se adune în jurul ideii centrale, noi şi noi inele, aşa cum face un arbore de soi bun, falnic şi sănătos, pe măsură ce avansează în vârstă.

Numai adevăraţii profesionişti ai teatrului ştiu cât de greu este să ridici pe scenă o poveste deja consumată cinematografic. Ba, încă, una "chitită" după toate canoanele succesului popular: iubire... despărţire... regăsire... suferinţă... moarte. Un tacâm în care melodrama îşi taie felia ei zdravănă, şi unde lamentaţia ca materie primă se consumă năvalnic: Veneţia moare mai încet, majestuos, oricum frumos... muzicianul - mai repede; mai patetic, în circumstanţele medicale cu care se luptă, fără nici o şansă. Cam ăsta era filmul lui Salerno. Noroc că scenaristul Giuseppe Berto a aplicat "reţeta Francisc Munteanu" - dintr-un film, scoatem şi o piesă de teatru (merge şi pe scenă, şi la radio), poate şi o carte... lumea cere, vrea să sufere. Pe seama altora!

Ei bine, de aici a apărut marea surpriză, pe care echipa Naţionalului a valorificat-o la superlativ: textul a adunat în el, parcă, tot ceea ce versiunea cinematografică lăsase deoparte, pre(a)ocupată cu peisajul şi restul canoanelor care aduc beneficii comerciale. Găsim, în această mică bijuterie dramatică, atâta omenesc, încât ar trebui ca şi cel mai acru cronicar dramatic să vină de acasă cu o porţie zdravănă de belferism savant, pentru a-i ieşi strâmbatul din nas.

Nu o să mai evidenţiez, aici, calităţile şi reuşitele Anonimului... de 100 de reprezentaţii; la vremea premierei, cronicile au făcut-o cât a trebuit. Una puteţi citi chiar aici, pe LiterNet). Îmi permit, însă, să mă minunez faţă de dragostea adevărată - cea care nu lasă niciodată deoparte responsabilitatea faţă de subiectul iubit - şi pe care o demonstrează cei doi minunaţi actori care îi joacă, de o sută de ori, pe Ea şi pe El, în şlefuirea, seară de seară, a acestei mici, dar preţioase bijuterii ce le-a fost încredinţată. Asta cu atât mai mult cu cât alte spectacole, indiscutabil valoroase, îşi dublează succesul la public printr-o continuă uzură şi chiar degradare; un fenomen, pasămite, inevitabil, spun cei din culise, aducând argumentele oboselii, ale plictiselii sau automatismelor ce apar prin repetarea aceloraşi replici, gesturi, priviri sau trăiri.

Ei bine (chiar foarte bine... splendid!), Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu par a fi descoperit, cu fiecare nouă reprezentaţie, sensuri noi, prin care relaţia de joc dobândeşte mereu densitate şi o eternă prospeţime... ceva în genul unei uimitoare fisiuni emoţionale. La urma urmei, de ce să apelezi la arsenalul profesional (ticuri, clişee, sau alte formule tehnice menite să-i creeze spectatorului senzaţia iluzorie a autenticităţii), atunci când credinţa ta personală, profund omenească în adevărurile complicate, poate criptice, dar cu atât mai reale ce se acumulează în relaţia tensionată, contorsionată, logică şi ilogică, crudă şi absurdă până la urmă, îţi asigură combustibilul sufletesc şi energia interpetativă de a o lua, mereu şi mereu, de o sută de ori, de la capăt, cu senzaţia că este prima oară? Sigur, această vibraţie, mereu proaspătă, nu poate fi cuantificată... dar, cu siguranţă, simţită. De pe scenă, din culise sau din sală. Mirare, încântare şi recunoştinţă pentru această echipă de creaţie ce pare capabilă să ducă la nesfârşit graţia acidă a sentimentelor, savoarea jocului, căldura sufletească ce te îngheaţă şi sfârşitul... regenerat în alt şi alt început.

P.S.: Nu este primul spectacol la care te gândeşti, cu disperare că, totuşi, odată şi odată... la 120 sau 150 de reprezentaţii, va muri. Ăsta e teatrul. Doar că azi, când tehnologia nu doar că ne invadează, dar ne şi ajută, atunci când ştim să o utilizăm cu cap, aceste veritabile fiinţe care sunt spectacolele de valoare pot şi trebuie să supravieţuiască, să rămână accesibile oricând, măcar în formă virtuală; altceva, dar totuşi... mai mult decât nişte amintiri. Doar se înscriu într-un patrimoniu cultural excepţional. De aceea, consider că ar trebui găsită soluţia pentru ca instituţiile care au generat asemenea valori să le poată conserva prin înregistrarea lor video. N-o fi costând chiar o avere... mai ales că ele reprezintă veritabile averi.