În calitatea şi cu atribuţiile ce-i revin, Conducerea trebuie să găsească soluţii de suplimentare, prin resurse proprii, a veniturilor respective. Aşa se explică, poate, o Cursa de şoareci, cele Cinci femei de tranziţie sau Omul care a văzut moartea.
Cum, tot astfel, privim spectacolul concert Săftiţa - un proiect balcanic, adus pe scena Sălii Studio, fără decoruri ori lumini complicat orânduite, cu un virtuoz al ţambalului şi trupa sa (ce se confundă, în bună parte, cu propria-i familie). Toată întâmplarea are pe vino-ncoa'. Cu talent, cu perseverenţă şi alte câteva ingrediente indispensabile, Marius Mihalache s-a afirmat, în timp. Ar fi putut, poate, să trăiască bine (adică îmbelşugat şi neimpozitat) acasă, cântând pe la nunţi şi alte chermeze. Dar - spre cinstea lui - a preferat să se arunce, cu har şi curaj, în vâltoarea prelucrărilor şi a adaptărilor folclorice. Aşa a îndrăznit şi a ajuns să evolueze artistic pe mari scene muzicale ale lumii, de la Scala din Milano la stabilimente de spectacol de pe Broadway, NYC. Instrumentul său cu corzi şi ciocănele s-a dovedit lipsit de complexe în faţa unor arii celebre compuse de Rahmaninov, Chopin, Schumann, Schubert sau Mozart. Unul dintre cele mai importante momente din cariera sa a fost întâlnirea cu Chick Corea, alături de care a susţinut o serie de concerte. A cântat şi a făcut înregistrări alături de Gloria Gaynor, Nina Simone, Steve Vai, Kitaro şi de alţi muzicieni cunoscuţi pe plan mondial, dobândindu-şi prestigiul său de instrumentist absolut original, scoţând din străvechiul ţambal lăutăresc o bogăţie de sonorităţi, unele nemaiîntâlnite. Dintre acestea, el împărtăşeşte câteva în spectacolul-concert de la Bucureşti. Toată întâmplarea e antrenantă, dezvăluind resursele expresive şi emoţionale ale folclorului balcanic, antrenând spectatorii într-o stare participativă de bucurie, împărtăşită de toţi membrii trupei sale: Arabela Nicolau - voce (de soţie!); Marius Gagiu, zis Mandela - ("băiatul meu", la flaut şi caval); Lorin Mihalache fiul - tobe; Florin Parfene - bass. Pe alocuri, sentimentalismul parental pare a se supune, duioşia ţambalului lăsând tobele filiale să bubuie în voia lor, după modelul Ţăndărică - Ovidiu Lipan. Cui îi place. Cui nu... să-şi astupe urechile şi să ia totul prin prisma slăbiciunilor paterne. În fond, şi Verde Împărat i-a cedat lui Prâslea, lăsându-l să facă ce-i dădea inima ghes, nu?
Peste toate, vocea puternică a Arabelei Nicolau se ocupă de partea "cuvântătoare". O face cu mult aplomb, cu dezinvoltură blond-spontană, cu look-ul său de Ileană Cosânzeană puţin mai matură. Nici de cântat nu cântă rău, pe alocuri chiar antrenant, având marele merit să ne amintească şi să ne trimită cu gândul şi cu dorul către cântecele şi vocea nemuritoare ale Mariei Tănase. Spre finalul deschis sărbătorilor naţionale şi religioase, antrenul dobândeşte accente voios-săltăreţe, optimiste, apăsat naţionaliste, Dumnezeu e invitat şi rugat să-i ocrotească pe români... Aceştia se bucură şi cântă la unison cu trupa; nu chiar ca la Cenaclul Flacăra, dar orişicât... străduinţa există. (Dacă nu ar fi fost vorba despre un film sovietic, aş fi ajuns, poate, la sintagma "toată lumea râde, cântă şi dansează").
Spre bucuria artiştilor, a unei mari părţi din public şi (bănuiesc) a gazdelor prietenoase, ultimul concert din acest an va fi pe 29 decembrie 2018. Doritorii sunt aşteptaţi cu drag.