Spectacolul realizat după Antonio Tabares în regia Antonellei Cornici şi produs de Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Arte "George Enescu" din Iaşi aduce în atenţia publicului exact această problemă: cauzele şi efectele nefericite ale stresului de la serviciu. Sofia Cuevas, director executiv de succes, este trimisă de conducerea companiei la una dintre filiale pentru că acolo au avut loc trei sinucideri în doar câteva luni. Preocupaţi mai ales de publicitatea negativă pe care aceste evenimente le poate aduce companiei şi mai puţin de cauzele care le-au determinat, managerii de la centru îşi arată, după cum reiese din spusele Sofiei, sprijinul total şi necondiţionat pentru Carlos Fresno, directorul filialei. Acesta a implementat ceea ce angajaţii numesc "planul Fresno" prin care filiala a reuşit să intre, din nou, pe linia de plutire. Aşa încât, managerii de la centru şi-ar dori, dacă s-ar putea să găsească câte un Fresno pentru toate celelalte fabrici. Cu această premisă în minte, Sofia trebuie să scrie un raport despre cauzele care au declanşat valul de sinucideri. Pentru a îşi face o imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat, ea stă de vorbă cu angajaţi ai companiei, apropiaţi sau nu ai celor implicaţi. Aflăm, astfel, despre orele peste program, de diminuarea timpului alocat familiei, de mesele luate în fugă, de lipsa aproape totală a interacţiunii dintre angajaţi, comunicarea făcându-se, în principal, pe internet. Ni se spune despre creşterea productivităţii deşi personalul a fost redus cu 25%, sarcinile celor daţi afară fiind preluate de angajaţii existenţi. Înţelegem că sabia concedierii stă deasupra celor care nu reuşesc să se acomodeze şi să facă faţă noului volum de muncă.
Ancheta Sofiei ne permite să cunoaştem diverse tipuri de oameni care lucrează în astfel de companii: secretara care se încurcă cu şeful, tânăra aspirantă capabilă şi dispusă să calce pe cadavre pentru a ajunge cât mai sus în companie, şeful de sindicat care deşi încearcă să găsească soluţii este supus aceloraşi reguli ca şi ceilalţi fiind angajat al companiei, barmaniţa care ştie toate bârfele şi zvonurile. Laura Bilic, Teodora Burdujan, Doru Aftanasiu şi Anca Ciofu reuşesc nu doar să intre în pielea acestor personaje, dar să transmită emoţie, să aducă, cu toată gravitatea subiectului, şi câte un zâmbet pe buzele spectatorilor atunci când este cazul.
Relaţiile dintre angajaţi şi Fresno reprezintă, după cum va afla Sofia, doar o parte a problemei sau dacă vreţi, doar o parte din ceea ce se află dincolo de suprafaţă. Adulterul, întreruperi de sarcină, invidia şi duplicitatea fac, de asemenea, parte din viaţa oamenilor care lucrează în filială. Poveşti sordide care scot la iveală folosirea sexului ca o cale de promovare, de diminuare a stresului, surogat pentru afecţiunea reală sau formă de confirmare a propriei puteri şi poziţii ridică noi semne ne întrebare cu privire la cauzele care au determinat sinuciderea celor trei angajaţi. Îi oferă, de asemenea, Sofiei, posibilitatea, cel puţin temporară, de a minimaliza în raportul ei rolul stresului în evenimentele tragice.
Nu cred că este uşor să joci într-un astfel de spectacol. Nu este uşor pentru că vorbeşte despre un subiect dureros şi dificil şi atinge, în acelaşi timp, sensibilitatea celor implicaţi - privitor şi actor deopotrivă - şi a modului în care aceştia se raportează la propriul serviciu şi la lume. Modul minimalist în care echipa ieşeană a ales să pună acest text în scenă îi permite spectatorului să se autoanalizeze, îi dă răgazul să îşi caute propriile răspunsuri, să se întrebe unde s-ar plasa el în această poveste. Jocul actorilor reuşeşte să ridice aceste întrebări fără să îl facă pe privitor să se simtă agresat şi să se închidă în faţa unui subiect atât de intim. Contribuie la acest lucru şi textul autorului care nu emite judecăţi, nu dă verdicte, ci lasă privitorul să îşi tragă propriile concluzii. De altfel, Antonio Tabares declara, la un moment dat că "prin scrisul meu nu încerc să înţeleg lumea care mă înconjoară. Singura mea intenţie este să suport cu dificultate acea perplexitate pe care o produce realitatea în mine zi de zi."
Agitaţia continuă, comunicarea superficială şi permanenta viteză şi grabă în care se desfăşoară viaţa personajelor este sugerată printr-un fond sonor care agresează timpanele şi prin momente de mişcare continuă a actorilor cu telefonul la ureche. Se creează o stare de disconfort care îl plasează în mod inteligent pe omul din sală în lumea pe care piesa îşi doreşte să o sugereze. Pentru că toată această fugă continuă, această agresiune a mediului de lucru, nu le mai permite personajelor să se oprească şi să îşi caute locul în lume. Senzaţia că ai în faţă nişte roboţi este dată şi de gesturile sincron executate şi gândite excelent. Oamenii devin uniformi în costumele lor bine călcate care îi ascund nu doar de ceilalţi ci şi de ei înşişi, se dezumanizează pierzându-se undeva pe drum. Şi spectatorul devine părtaş la această experienţă.
Raluca Bujoreanu-Huţanu dă viaţă unei Sofii diferite de cea pe care am văzut-o în ecranizarea spaniolă a textului lui Tabares, La punta de aisberg din 2016. Sofia ieşeană este mai cinică, mai dură, mai apropiată de imaginea femeii care reuşeşte într-o lume a bărbaţilor. Gesturile economice, mimica expresivă, duritatea privirii condensează într-un mod inteligent esenţa unui personaj, a unui stereotip, dacă vreţi. Mi-a plăcut şi modul în care Cosmin Maxim şi-a gândit personajul, pe Fresno, managerul care dă totul pentru companie şi care consideră că dacă el o face, la fel trebuie să o facă şi ceilalţi angajaţi. Este cel care îşi lasă problemele acasă, după cum o spune chiar el, dar printre rânduri aflăm, că de fapt, "acasă" nu prea mai există, Fresno fiind divorţat şi cu un copil ale cărui probleme nu este dispus să le pună înaintea problemelor de serviciu.
Cred că era nevoie de un astfel de spectacol şi nu doar la Iaşi. Părerea mi-a fost întărită de discuţiile dintre spectatori, actori şi doamna psihoterapeut Iulia Cruţ de după spectacol. M-am bucurat de poveştile de viaţă spumoase ale spectatorilor, de sinceritatea echipei teatrale care a vorbit despre modul în care s-au raportat la acest spectacol, despre propriile năzuinţe şi speranţe, despre faptul că teatrul nu trebuie doar să ne facă să râdem şi despre rolul cathartic pe care ar trebui să şi-l reasume. Mi-au plăcut emoţiile pe care spectacolul a reuşit să le stârnească nu doar în spectator ci şi în psihoterapeut, sinceritatea şi deschiderea cu care publicul a participat la această discuţie. Este un spectacol care sper să se joace cât mai mult şi în locuri cât mai multe pentru că nu este doar despre puterea banilor, dezumanizare şi cinism, ci şi un îndemn pentru regăsirea sinelui, despre puterea de a spune stop şi de a îţi reconsidera viaţa şi opţiunile. Este un spectacol pe undeva vindecător pentru că te face să nu te simţi singur, să ştii că au mai fost şi mai sunt şi alţii care au trecut prin asemenea experienţe. Şi să nu te simţi singur în România zilelor noastre este, credeţi-mă, mare lucru.