"Eşti apa mea netulburată"
"Carola: 93 ani, o lună şi 25 de zile (zodia balanţă), Anders: 98 ani, 6 luni şi 2 zile (zodia gemeni), Kristian: 57 ani, 10 luni şi 9 zile (zodia vărsător). Actorii arată cu 30 - 35 de ani mai puţin decât vârstele personajelor." Este parte din anunţul ce se revarsă, repetat, din difuzoare la intrarea în sală, o soluţie regizorală inedită şi potrivită. Tonalitatea caldă se aşterne peste zumzetul inerent momentului şi, pe lângă rostul practic al informaţiilor, este o propunere de poziţionare în atmosfera ideatică. Apoi aflăm ce înseamnă amplexus şi care este sensul unei uşi, văzută ca linie de demarcaţie între spaţiile de acţiune ale celor două sexe. O uşă vedem şi la propriu, plasată în plan secund, marginal. Ceea ce se impune decisiv este spaţiul închis în care se joacă piesa. Înclin să cred că a fost o alegere cu dezavantaje, tehnic vorbind, pentru că impune folosirea lavalierelor şi de aici o delicată cerinţă a rostirii replicilor şi un risc în funcţionare.
Acest spaţiu închis oferă şi o amprentă majoră spectacolului prin forma sa hexagonală. Mai bine de jumătate este cu pereţi transparenţi, pretabil pentru o scenă elisabetană. Forma de hexagon se regăseşte şi în cazul pieselor de mobilier pe care le include un decor, creat de Irina Chirilă, de bucătărie & living. O geometrie rafinată, cu detalii de bun gust estetic, respectând, într-un fel firesc, referinţa directă la Ikea, implicită cu atât mai mult pentru o poveste plasată în Suedia. Hexagonul este cea mai simplă formă apropiată cercului, o aspiraţie spre o reprezentare a perfecţiunii. Dar hexagonul este şi un simbol al lumii albinelor drept care am privit-o pe Carola şi ca pe o regină a acestora. Femininul reprezentat de Carola oferă viaţă la propriu şi la figurat. Mai întâi ea hrăneşte: până aproape de final o vedem în ipostaza atât de des întâlnită, în picioare, tocând, mestecând, întinzând braţele, ca într-un balet, pentru un obiect sau altul, totul spre a pune pe masa bărbaţilor ei dragi bolul cu hrană. Cea preferată de aceştia, răsfăţaţii. Faptul că ea stă, în tot acest timp, întoarsă cu spatele, intrigă (mereu e nevoie de o exagerare pentru a atrage atenţia) şi impune reflecţie. Ori de câte ori se întoarce, faţa îi este acoperită de un prosop, de o mască...
Ceea ce se împleteşte cu legenda evocată de cele trei personaje, despre strămoşii care, după o viaţă petrecută în adâncul nopţii, ieşeau, în cele din urmă, la lumina focului: "Să-şi ardă vechea faţă" - "Urâta!" pentru ca dimineaţa, cu chipul cel nou spălat în zăpadă, erau gata să moară, "decent şi simplu."
Anders e cel care simte nevoia unei ruperi de ritm. Jocul acesta al prezentului şi al ritualului se simte în apropierea morţii. Aici este miezul unui text foarte bun.
Carola descrie cum sunt ei doi: "Eu fac totul pentru prezent. Aici şi acum. Anders face totul pentru cum va arăta în sicriu. Deja doarme cu mâinile pe piept." Ca femeie, ea simte temerea lui în faţa sfârşitului tot mai aproape. Şi peste angoasa asta de când lumea vine şi perspectiva unei durate mari de viaţă. Dar pe când resursele scad (deşi cuplul zâmbeşte amuzat la mirarea lui Kristian vizavi de viaţa lor sexuală care continuă cu inventivitate) şi toate în jur capătă un aer apăsător. "Marea soluţie suedeză!" clamează ironic Anders, despre inventarea laptelui artificial de mamă, pentru a controla durata de viaţă la 99 de ani şi jumătate. Cred că de aici, din sud, mai greu sunt de pătruns spaţiile Nordului, rarefiate, care negociază altfel ziua şi noaptea. Anders are o replică percutantă: "Să dau liniştea la maximum". Aici e un punct de inflexiune. Pe undeva se simte un brum (vine din ilustraţia sonoră pe parcursul replicilor), apoi e iureşul unor rostiri şi al unor gesturi foarte dinamice încât, cumva, simt nevoia unui aer liniştit în care să curgă replicile pline de miez (se pot cita foarte multe) şi relaţiile dintre cei trei (într-un triunghi desenat de două ori, prin aer, de Anders) să fie simţite prin poezia lor.
În prima parte a spectacolului avem accentul pus pe 'negocierea' bunului rămas dintre Kristian şi cel ce i-a fost ca un tată, fiind evocat şi cel biologic (Olaf), un al patrulea personaj, amintit de multe ori, fără nici măcar prezenţa fantomatică din Hamlet. Piesa lui Shakespeare este ea însăşi aidoma faimoasei fantome, un fel de sparring partner. Măjeri îşi plasează povestea pe malul opus castelului Elsinore, Olaf a fost actor celebru în acest rol emblematic, pe ecranul televizorului din living se succed adesea imagini din ecranizarea cu Laurence Olivier, regizorul plusând cu un craniu uriaş plasat la vedere, ca un chip de copil ce-şi turteşte nasul de fereastră căutându-l pe Moş Crăciun prin noaptea de afară. Refăcute cărţile jocului, un alt fel de Hamlet ne este dat să vedem. Tânărul Kristian este ocrotit cu dragoste şi pare mai degrabă purtat de condiţionări exterioare lui. Iar gestul lui Anders poate fi citit şi în cheia unui ultim demers pentru maturizarea puiului din cuib: "Fericirea e o datorie!"
Kristian este şi nu este Hamlet. Îşi schimbă costumaţia de la negru la alb, ia o imagine christică şi în loc de "Eli, Eli, Lama Sabachthani" îşi caută liniştea în ochii mamei şi ultima sa replică e o întrebare către ea, fără a mai fi timp pentru răspuns.
Kristian este interpretat de Cosmin Brehuţă şi cu alura sa adolescentin firavă captează atenţia bună parte din timp. Este dinamic, copilăros, atent la partener şi profesionist în a gestiona imprevizibilul tehnic din desfăşurarea spectacolului. Radu Botar transmite liniştea şi calmul din fire, dar şi din înţelepciunea acumulată într-o viaţă. E ca un părinte ce urmăreşte reacţia fiului, răspunsul la provocarea pe care i-o aruncă. Prin gesturi simple, chiar fără un gest, transmite determinarea de a se lăsa în voia sorţii mai departe. Alcătuiesc un cuplu ce poate oferi mult în continuare.
Simona Urs, regina albinelor, ilustrează perfect feminitatea în toate aspectele ei, de la dragostea adolescentină până la maternitatea cerută de bărbatul matur. Amplexus, îmbrăţişarea evocată de titlul piesei, este o adaptare a Naturii la caracterul unor oameni încât să dea o şansă tuturor. O îmbrăţişare de care se bucură ambii parteneri, oricât ar părea de ciudat. Carola oferă ceea ce bărbaţii copilăroşi au nevoie, dar ea primeşte nu doar satisfacţia 'maternală'. "Totuşi, o să-mi fie atât de dor de nimicurile noastre, fraiere! Să mă piepteni înainte de culcare, să mă săruţi pe urechi, dar mai ales să aştepţi să adorm prima."
Simona Urs are un final de spectacol în care îmbină cu mare forţă şi nostalgia şi tristeţea şi luciditatea de a fi văzut toate neputinţele din el ("În tine a existat mereu frica de comparaţie") dar cu puterea de a nu-l lăsa să alunece. Irumpe ca o eroină din mitologie, fără patetism, cu densitate de sentiment. Cu forţa de a primi moartea ca pe o ultimă îmbrăţişare, 'amplexus', dincolo de orice definiţie, în umanitatea noastră perenă. ("Am nevoie să-mi îmbrăţişeze trupul. Nu pe ăsta, trupul meu tânăr")
Regină a stupului (acest hexagon obsedant), are momentul ei de glorie, pe muzica celor de la ABBA. Pentru că, dacă prin acest spectacol Andrei Măjeri a mizat pe geometrie şi nu pe culori, cum îl ştiam, în schimb muzica rămâne o constantă, la Amplexus trecând la un nivel superior, al interpretării live. Mădălina Ciobănuc, Oana Marinescu, Vlad şi Mihai Rădulea au întruchipat pe cei patru membri ai faimosului grup suedez şi au punctat interludiile. Fiecare scena a fost astfel pusă sub semnul unui cântec sugestiv, de la One of Us pâna la, cum altfel, Dancing Queen. Track cu track, aidoma unui disc de vinil de altădată, un disc cu concept. Pe post de cor antic, cei patru interpreţi sunt în scenă tot timpul, regrupându-se după caz, în funcţie de jocul 'muritorilor', asistându-i şi asigurând operaţiuni fireşti de tranziţie de la o scena la alta. Permanent în exteriorul marelui hexagon, în cele din urmă alăturându-li-se ca o coborâre printre muritori pentru clipa de graţie. Ultima.
Multe detalii pot fi evocate, de la atmosfera mai degrabă de Bergman prin imaginile de pe ecran, până la picioarele celor doi îndrăgostiţi bătrâni care se mai zăresc, sub căderea cortinei, atingându-se într-o dragoste perenă. Sau până la duioasa aşezare a papucilor lui Anders, lângă craniul cu cască de viking, în lumina stinsă a scenei, abandonaţi de toţi cei care pleacă.
Sunt destule cazuri în care un regizor pune în scena propriul său text. Andrei Măjeri îmi lasă impresia că s-a dedublat: regizorul a fost altul decât dramaturgul iar piesa, un text foarte bun, va putea avea un viitor independent, abordată şi de alţi regizori sau, şi mai interesant, de o regizoare.
Dincolo de toată poezia unui text sprinten în idei, rămâne hamletiana dilemă a lui Kristian. La propriu se cufundă în apă, iese după un timp, se afundă din nou.
"I feel like a fucking fish taken from an immense ocean of which you don't know fucking anything about and brought into a fish tank you know everything about."